Vreau s-ajut!! Genuri și specii literare

Genul și specia sunt categorii clasificatoare împrumutate din sistematica naturii ca tot organizat după reguli și norme care pot fi cunoscute, categorii menite să introducă ordine și clarificare în imensitatea și diversitatea deconcertantă (tulburătoare, impresionantă) a producțiilor literare. În artă, inclusiv în literatură, noțiunea de gen, ca orice sinteză teoretică, este o generalizare la care se ajunge pe cale inductivă, de la manifestările particulare spre definirea generalului, și poate constitui o formă a cunoașterii pozitive. Legătura reciprocă a genului cu specia reflectă legătura dintre general și particular, existentă în obiecte, și anume: orice obiect al lumii exterioare conține atât însușiri generale, care îl leagă de obiecte de același gen, cât și însușirile sale particulare. Specia literară se deosebește de gen prin însușiri sau diferențe specifice. Genologia sau teoria generală a genurilor constituie singură un domeniu palpitant și ademenitor. Se pare că cel mai vechi gen literar a fost epicul, generat de primele creații epopeice: Epopeea lui Ghilgameș, Iliada, Odiseea, Eneida. Genul dramatic s-a născut din poezia corală, după introducerea celui de al doilea actor, iar primele poezii lirice, cel puțin în Europa, apar în secolele VII-VI î.e.n., la aproximativ 200 de ani după epopeele homerice și o bogată colecție de mituri, legende, eposuri, transmise veacuri de-a rândul pe cale orală.

Majoritatea dicționarelor de specialitate definesc genul ca o categorie estetică ce grupează opere scrise în timpuri și locuri diferite, de autori diferiți, după similitudini de structură (de formă și de conținut), determinate de atitudinea scriitorului față de realitate, de punctul de vedere din care este privită realitatea, adică ce ceea ce s-a convenit a se numi unghi artistic, de perspectiva compozițională, dată de sfera sau aria de cuprindere a realității, și de modul sau modalitatea artistică de exprimare. I se poate reproșa definiției generalitatea ei, fiindcă orice sinteză teoretică în artă (stilul, curentul, tipul), nu numai genul, unifică opere artistice după similitudini de structură. Stilul însă raportează opera la agentul ei, fie acesta artistul idividual, națiunea, epoca sau cercul de cultură. Curentul grupează operele sau scriitorii după trăsături comune de ordin ideologico-estetic, stilistic și practic. Stilul și curentul sunt categorii în același timp sistematice și istorice, pe când tipul și genul sunt noțiuni pur sistematizatoare, fără nici un fel de determinare istorică, spațială sau agentuală. Etimologic genul derivă de la gr. gyne- genă, particulă elementară care poartă caracterele eredității, nașterii, procreației. De aici și gyne, gynaikos- femeie, cea care dă naștere; ginecologie etc.                                              

 Într-o viziune sinoptică, tabulară, fizionomia spirituală a genurilor și caracterizarea lor teoretică s-ar putea face după următoarea schemă generală:

Clasificarea și descrierea sinoptică de mai sus are mai mult o valoare practică, orientativă, fiindcă nu există în realitate gen literar în stare pură. În orice creație epică vom întâlni și elemente lirice, după cum în orice poezie lirică vom găsi povestire sau dramă și în orice dramă putem întâlni pasaje lirice sau epice. Nu se poate face o separație absolută între diferitele genuri literare. Formele cele mai frecvente sunt cele în care epicul, liricul și dramaticul se îmbină, interferează.

Speciile literare se deosebesc de gen prin însușiri sau diferențe specifice. Cea mai obișnuită clasificare didactică a speciilor genurilor literare prezintă repartiția generală care urmează. Pentru a veni în sprijinul elevilor, în dreptul speciilor literare prevăzute în programa școlară de gimnaziu, am trecut și clasele la care se învață aceste noțiuni.

 Speciile majore ale genului epic sunt  schița, nuvela și romanul. Printre alte specii ale genului epic se numără poemul eroic, reportajul și povestirea științifico-fantastică. Speciile genului liric în forma cetățenească și peisagistică studiate în școală sunt imnul, oda și pastelul. Spre deosebire de creațiile epice și lirice, genul dramatic se nutrește din acțiune sau imitare de oameni în mișcare. De altfel, în limba greacă, drama înseamnă acțiune. Speciile genului dramatic erau din antichitate tragedia, comedia și drama satirică. Tragedia își are originea în corurile ditirambice, de laude aduse zeului vinului, viei și petrecerilor, Dionysus, iar comedia s-ar fi născut din cântecele de procesiune (în greacă komos înseamnă procesiune) ce se organizau la Micile Dionisii în mediul rural. În perioada de glorie a concursurilor atice, fiecare tragediograf trebuia sa prezinte o trilogie tragică urmată de o dramă satirică, cu mimi și satiri, adică actori de pantomimă și divinități rustice reprezentate printr-o ființă cu corp omenesc, cu coarne sau picioare de țap, semnificând instincte brutale (în limba greacă tragos înseamnă țap, animal care se sacrifica la serbările dionisiace, iar tragodia cantecul țapului). Din secolul al XIX-lea, odata cu romantismul, drama devine o specie a genului dramatic, amestec de comedie și tragedie, de grotesc și sublim, care începe de regulă vesel și se termină trist. Teoreticianul dramei, ca specie a genului, este V. Hugo în Prefața la drama istorică Cromwell din 1827.

Dicționarele de specialitate dau comediei o definiție mai adecvată decât cea din manuale: specie a genului dramatic, în versuri sau proză, care evocă întâmplări, personaje, moravuri, într-o manieră care starnește râsul, având de regulă un sfârșit fericit. Comedia mizeaza pe efectul estetic al comicului, al contradicției între esență  și aparență, stârnind râsul. Ironia și râsul provin de cele mai multe ori din implantul automatismelor în organic, din tot ce este mecanic, perimat, depășit și se infiltreaza în organismul viu al existenței. O veche deviză a teatrului spunea: Ridendo castigat mores - Râzând se îndreaptă moravurile. Fațăde celelalte genuri, speciile dramatice au o structura mai aparte, se bazează pe dialog sau monolog, indicații scenice, personaje bine individualizate, conflict puternicși final mai mult sau mai putin previzibil.                      

În încercarea de definire și caracterizare a genurilor literare, conform tabelului de mai sus, am pornit de la premiza că acestea se pot clasifica și descrie după cel puțin patru criterii obiective: atitudinea scriitorului față de realitate, punctual de vedere sau unghiul artistic din care este privită realitatea, perspectiva compozițională și modul sau modalitatea de expunere. Cele mai obișnuite moduri sau modalități de expunere literară sunt narațiunea (povestea sau povestirea), dialogul, descrierea, peisagistică sau portretistică, descrierea mediului domestic, analiza stărilor psihice sau intelectuale. Fiind forme hibride de literatură, epicul, liricul, dramaticul recurg frecvent la moduri sau modalități dintre cele mai felurite de exprimare.