24 februarie este, pentru români, sărbătoarea dragostei, o sărbătoare românească tradiţională, veche. Originea acestei sărbători se află în ciclurile naturii, mai ales în lumea păsărilor. Nu întâmplător, pasărea era considerată una dintre cele mai vechi divinităţi ale naturii şi dragostei! Ei bine, românii numeau sărbătoarea Dragobetele şi "Logodnicul Păsărilor", spunând ca acum acestea se împerechează şi îşi fac cuib, de la păsări, considerate ca mesagerele cerului, obiceiul fiind preluat şi de către oameni. Numele Dragobete vine de la "beat de dragoste", şi se mai numeşte Sfântul Ion de primăvară, fiul Babei Dochia. Potrivit tradiţiei, oamenii, în special cei tineri, dimineaţa devreme, se îmbrăcau în haine de sărbătoare şi, dacă vremea era urâtă, se strângeau în cete pe la casele unora dintre ei. Dacă vremea era frumoasă, se ieşea afară din sat, băieţii adunând lemne pentru foc, iar fetele culegând flori de primăvară, ce erau mai apoi folosite în descântece de dragoste. Prin unele locuri, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apa din omătul netopit sau de pe florile de fragi, aceasta fiind păstrată cu mare grijă, mai ales că se considera că are proprietăţi magice. Dacă nu era zăpadă, se folosea banala apă de ploaie sau cea de izvor. Pe dealurile din jurul satelor se aprindeau focuri, iar băieţii şi fetele discutau vrute şi nevrute, spuneau glume cu substrat erotic. Când se apropia ora prânzului, fetele începeau să coboare în fugă spre sat, în sudul României goana fiind numită "zburătorit". Conform obiceiului, fiecare băiat urmărea fata care îi căzuse dragă, şi dacă flăcăul era iute de picior (şi fetei îi plăcea urmăritorul...), cei doi se sărutau în văzul tuturor. Acest sărut avea semnificaţia unei logodne ludice, logodnă ce dura cel puţin un an de zile, de cele mai multe ori reprezentând prefaţa unei adevărate logodne. Cei maturi aveau şi ei partea lor în cadrul Dragobetelui. Astfel, femeile credeau că era îndeajuns să pui mâna acum pe un bărbat... străin de sat pentru a deveni... drăgăstoasă bărbaţilor în anul care urma! De asemenea, femeile trebuia să aibă grijă să dea mâncare bună orătăniilor din curte, dar şi păsărilor cerului, nici o vietate nefiind sacrificată la Dragobete. Închipuit ca un flăcău puternic, frumos, iubitor, acest ocrotitor şi purtător de noroc al îndrăgostiţilor poate fi socotit un veritabil Cupidon românesc. Forţa Dragobetelui constă nu doar în personificarea puterii magice a Iubirii, ci şi repunerea în acord a omului cu Dumnezeu, cu Universul.