După cum am evidenţiat în cadrul articolului de săptămâna trecută, „autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi" (articolul 483 aliniatul 1 Cod civil).

Legiuitorul stabileşte faptul că aceste drepturi sunt deţinute de către ambii părinţi, indiferent dacă aceştia sunt sau nu căsătoriţi, indiferent dacă copilul ori copiii asupra cărora se exercită autoritatea părintească sunt sau nu rezultaţi din căsătorie. Pe lângă drepturile şi îndatoririle generale oferite de către noţiunea de autoritate părintească (cuprinse în cadrul articolului 487 Cod civil), legiuitorul a stabilit şi o serie de îndatoriri specifice (articolul 488 Cod civil), iar acestea constă în obligaţia părintelui de a creşte copilul, îngrijindu-se de sănătatea şi dezvoltarea acestuia fizică, psihică, morală, socială şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea acestuia profesională.  În acest scop, conform articolului 488 aliniatul 2 Cod civil, părinţii au obligaţia: să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea; să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia; să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului; să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului. Legiuitorul a reglementat nu doar drepturile şi obligaţiile pe care le deţine părintele, ci a reglementat şi problema măsurilor disciplinare care pot să fie aplicate. Astfel, conform articolului 489 Cod civil „măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului".

Pe lângă aspectul privind măsurile disciplinare, legiuitorul a avut grijă să reglementeze şi problema religiei copilului şi drepturile pe care le deţin părinţii în ceea ce priveşte educaţia religioasă. Conform articolului 491 Cod civil, părinţii îl îndrumă pe copil, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Odată ce copilul a ajuns la vârsta de 14 ani, are dreptul de a-şi alege în mod liber confesiunea religioasă (articolul 491 aliniatul 2 Cod civil). În ceea ce priveşte relaţiile sociale pe care copilul le dezvoltă, părintele ori reprezentanţii legali ai copilului, numai pentru motive întemeiate, pot să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de 14 ani (articolul 494 Cod civil).

Avocat Florian Cristian CURPAŞ