Din ce în ce tot mai mulţi justiţiabili sunt interesaţi de drepturile conferite de Codul muncii în ceea ce priveşte salarizarea, în mod special și în mod general de drepturile conferite de contractul individual de muncă, dacă aceste drepturi sunt conforme cu prevederile legale.

Aceasta denotă o evoluție din punct de vedere social și o preocupare față de propria persoană a justițiabilului, care devine atent dacă drepturile conferite de lege îi sunt respectate.

Cu privire la salarizare trebuie menționat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 164 alin. 1 Codul muncii: „Salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor şi a patronatelor”.

Așadar, salariul minim brut pe țară este garantat în plată, niciun contract individual de muncă nu poate să fixeze un salariul minim mai mic decât salariul minim brut pe țară.

Cu mențiunea că salariul minim pe țară brut este echivalentul unui program de muncă de 8 ore zilnic, adică 167,333 ore pe lună, dacă programul de muncă efectiv realizat de către angajat este mai mic de 8 ore zilnic, salariul de bază minim brut orar se calculează prin raportarea salariului de bază minim brut pe ţară la numărul mediu de ore lunar potrivit programului legal de lucru aprobat – art. 164 alin. 1 teza a doua Codul muncii.

Codul muncii fixează prin norme imprative faptul că: „Angajatorul nu poate negocia şi stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut orar pe ţară” – art. 164 alin. 2  Codul muncii.

Mai mult, conform art. 164 alin. 3 Codul muncii: „Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puţin egal cu salariul de bază minim brut pe ţară. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care salariatul este prezent la lucru, în cadrul programului, dar nu poate să îşi desfăşoare activitatea din motive neimputabile acestuia, cu excepţia grevei”.

Așadar, conform prevederilor legale, salariul minim, dacă este cel convenit de părți prin contractul individiual de muncă (existând ipoteze în care salariul negociat de părți este mai mare), trebuie achitat chiar dacă salariatul prezent la muncă nu a putut să presteze munca, din motive care nu îi sunt imputabile.

Asigurarea față de angajat a unor facilități cum ar fi  hrană ori cazare nu poate să afecteze obligația de achitare a salariului minim pe economie brut garantat, mai precis orice fel de facilități acordate angajatului sunt suplimentare față de salariul minim grantat pe țară, după cum subliniază prevederile art. 165 Codul muncii: „Pentru salariaţii cărora angajatorul, conform contractului colectiv sau individual de muncă, le asigură hrană, cazare sau alte facilităţi, suma în bani cuvenită pentru munca prestată nu poate fi mai mică decât salariul minim brut pe ţară prevăzut de lege”.