Fiind extrem de relevantă şi avand în vedere consecinţele extrem de importante produse asupra relaţiilor sociale, vom mai atribui încă un articol pentru a dezbate efectele juridice produse de cea mai nouă decizie a Curţii Constituţionale în materia Legii dării în plată, mai precis Decizia 432 din 2021.

Un aspect de noutate este faptul că din întreaga economie a considerentelor Deciziei 432 din 2017, instanţa de contencios constituţional insistă şi reţine aplicabilitatea principiului salvgardării contractului, apreciind că încetarea forţată a contractului de credit ca urmare a intervenţiei impreviziunii trebuie să fie o soluţie finală adoptată de către instanţă.

Evidenţiindu-se: „Chiar dacă instanța nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluție pe care instanța ar putea să o pronunțe nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului. Din contră, odată stabilită existența impreviziunii conform art.4 din Legea nr.77/2016, instanța judecătorească trebuie să fie preocupată de menținerea utilității sociale a contractului chiar prin aplicarea în temeiul textului criticat a dispozițiilor art.969 și 970 din Codul civil din 1864 sau ale art.1271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit” (paragraf 49).

Pe aceeaşi raţiune, se reţine, de către Curtea Constiţională, faptul că: „dispunerea soluției de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligația legală de a da prioritate soluției de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluție, rezultă că cererea întemeiată pe art.8 alin.(1) din lege urmărește încetarea contractului, dar numai ca o soluție de ultimă instanță” (paragraf 50).

Motivul pentru care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, este fundamentat pe ingerinţa statului în dreptul de proprietate privată al creditorului, reţinându-se faptul că: „executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat poate reprezenta consecința impreviziunii, însă niciodată impreviziunea în sine; or, norma juridică analizată identifică executarea silită prin vânzarea bunului imobil ipotecat cu însăși impreviziunea, ceea ce duce la o afectare a patrimoniului creditorului și o reașezare a valorii creanței acestuia” (paragraf 70).

Pe cale de consecinţă, concluzia care poate să fie trasă în urma analizei derulate asupra considerentelor Deciziei 432 din 2017 pronunţată de către Curtea Constituţională este că: „dacă bunul imobil ipotecat a fost vândut la licitație publică, iar executarea silită continuă, debitorul trebuie să se încadreze în ipotezele de impreviziune prevăzute de art.4 alin.(11 )-(13 ) din lege pentru a putea solicita stingerea datoriei” (paragraf 75).