La data de 9 octombrie 2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat decizia în cadrul Cauzei C-110/24, care viza dosarul STAS - IV împotriva VAERSA, prin care a fost chemată să pronunțe o decizie preliminară de interpretare a prevederilor articolului 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, stabilind prin această decizie obligatorie faptul că – „articolul 2 punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că timpul consacrat traseelor dus‑întors pe care lucrătorii sunt obligați să le efectueze împreună la o oră definită de angajatorul lor și cu un vehicul care aparține acestuia pentru a se deplasa dintr‑un loc precis, determinat de acest angajator, la locul în care este furnizată prestația caracteristică prevăzută de contractul de muncă încheiat între acești lucrători și angajatorul menționat trebuie considerat „timp de lucru”, în sensul acestei dispoziții.”

Această decizie, deși vizează o cerere trimisă de către o instanță de judecată din Spania, mai precis Curtea Superioară de Justiție a Comunității Valenciei, este aplicabilă și în legislația națională, la nivelul instanțelor de judecată naționale, în cadrul ocărui litigiu în care se va pune problema determinării noțiunii de timp de muncă și modalitatea în care trebui a fi interpretate prevederile art. 2 pct. 1 Directiva 2003/88/CE.

Conform celor stabilite de CJUE prin această decizie, dacă angajatorul este cel care stabilește locul de ridicare a angajaților, transportul este efectuat cu mijloace de deplasare ale angajatorului și deplasarea se face la locații variabile (de exemplu șantiere situate la diferite locații), unde angajatul trebuie să își exercite atribuțiile din cadrul contractului de muncă, trasele acestea dus-întors trebuie să fie considerate ca făcând parte din timpul de muncă.

Unul din argumentele hotărâtoare pentru pronunțarea acestei decizii a ținut de faptul că „în timpul deplasărilor lor de la bază la locul în care este furnizată prestația caracteristică prevăzută de contractul de muncă în cauză și, invers, de la acest loc până la bază, lucrătorii în cauză sunt obligați să urmeze instrucțiunile angajatorului lor. Astfel, acest angajator este cel care dispune ca personalul său să se întâlnească la bază, a cărei localizare este stabilită de angajatorul menționat, la o oră definită, pentru a se deplasa împreună, într‑un vehicul care aparține aceluiași angajator, condus de un lucrător al acestuia, până la locul respectiv” (paragraf 32 din cadrul Deciziei C-110/24).

Așadar, Curtea a evidențiat faptul că în aceste condiții „trebuie să se considere că, pe durata necesară pentru deplasare, care este cel mai adesea incompresibilă, lucrătorii în cauză nu au posibilitatea de a dispune în mod liber de timpul lor și de a se consacra propriilor interese, astfel încât, prin urmare, se află la dispoziția angajatorilor lor” (paragraf 33 Decizie C-110/24).