În data de 9 martie 2026, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reunită în cadrul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, legal constituit, a pronunţat Decizia nr. 40/2026, prin care a admis  sesizarea formulată de Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. 20893/3/2023, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile şi pe cale de consecinţă a dispus:

 

  1. În interpretarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) raportat la prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din acelaşi act normativ, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, izvorâte dintr-un drept actual începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă.
  2. Pentru intervalul care depăşeşte termenul de report de 18 luni prevăzut de art. 146 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul de a obţine compensarea în bani a zilelor de concediu de odihnă subzistă atunci când angajatorul nu a oferit în mod efectiv angajatului posibilitatea de a exercita acest drept şi, respectiv, nu există atunci când angajatul s-a abţinut să-şi efectueze concediul anual plătit, deşi i s-a oferit această posibilitate.

 

Decizia pronunţată este obligatorie faţă de întreg sistemul judiciar naţional, cât şi faţă de toate instituţiile publice naţionale.

Prin această decizie, Curtea Supremă a procedat la interpretarea urmatoarelor prevederi legale:

  • Art. 146 alin. 2 Codul muncii – „În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual”;
  • Art. 146 alin. 3 Codul muncii - „Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă”.

 

Curtea Supremă a stabilit faptul că sumele de bani care au ca  obiect compensarea concediului de odihnă neefectuat de către angajat pot să fie solicitate de către acesta într-un termen de prescripție de 3 ani, care curge de la data încetării contractului individual de muncă.

Acest drept există în ipoteza în care angajatului nu i s-a oferit posibilitatea efectivă de a exercita dreptul de avea concediul de odihnă în perioada de report de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual și nu există în ipoteza în care angajatului i s-a oferit acest drept de report, dar angajatul s-a abținut de la efectuarea lui.