Continuând tema de săptămâna trecută, mai precis prezentarea conținutului Deciziei cu nr.  C489/23, pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în data de 4 septembrie 2025, care instituie o serie de principii în materia rambursării costurilor asistenței medicale transfrontaliere, prin raportare la interpretarea prevederilor cuprinse în cadrul Directivei 2011/24/UE, mai precis articolul 7 alineatul 7 și a Regulamentul (CE) nr. 883/2004, articolul 20 alineatele 1 și 2, a doua întrebare la care suprainstanța europeană a trebuit să raspundă viza:

  • dacă principiile liberei circulații a pacienților și a serviciilor, precum și principiul eficienței și principiul proporționalității se interpretează în sensul că se opun unei reglementări naționale care, în cazul neobținerii autorizării prealabile, stabilește cuantumul serviciilor ce urmează a fi decontate la nivelul costurilor care ar fi fost suportate de statul membru de reședință, dacă asistența medicală ar fi fost acordată pe teritoriul său, printr‑o formulă de calcul care limitează cuantumul acestei despăgubiri în mod semnificativ comparativ cu costurile efectiv suportate de asigurat în statul membru ce a acordat aceste servicii medicale?

Cu privire la această întrebare Curtea a identificat două ipoteze în care, chiar și în lipsa unei autorizații eliberate înainte de începerea acordării tratamentelor programate în statul membru de ședere, persoana asigurată are dreptul să obțină în mod direct rambursarea unui cuantum a cheltuielilor ocazionate: prima ipoteză vizează refuzul de acordare a unei autorizații, refuz care ulterior este infirmat printr-o hotărâre judecătorească și cea de-a doua ipoteză vizează persoana asigurată care are dreptul de a obține o asemenea rambursare atunci când, pentru motive legate de starea sa de sănătate sau de necesitatea primirii unor tratamente de urgență într-o instituție spitalicească.

Curtea a concluzionat faptul că articolul 20 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 883/2004, citit în lumina articolului 56 TFUE, trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia, atunci când unei persoane asigurate i s-a refuzat, în mod întemeiat, autorizația prealabilă necesară pentru a i se acorda anumite îngrijiri medicale transfrontaliere, cuantumul în care acestea pot fi rambursate de statul membru de afiliere este limitat la cel prevăzut de sistemul de asigurări de sănătate al acestui stat.

Tradusă fiind această concluzie, extrem de relevantă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene stabilește în mod obligatoriu ca acele cheltuieli realizate cu tratamentele medicale acordate în state terțe sunt decontabile în statul de origine, chiar dacă lipsește o formă de autorizare prealabilă, însă, în acest caz, decontarea cheltuielilor este limitată, la valoarea la care acele servicii ar fi decontate în statul de origine al beneficiarului.