Declanşarea unui litigiu presupune, în primul rând, o operaţiune prealabilă fazei de judecată, care se poate derula nu doar în faţă instanţelor de judecată (în actuala legislaţie, obiectul arbitrajului, justiţia privată, fiind mult extins, iar această judecată se deruleză nu în sălile de judecată), mai precis reclamantul trebuie să determine, în primul rând, care este instanţa de judecată care va judeca litigiul.

Determinarea instanţei de judecată competentă se realizează pe baza normelor care reglementează competenţa materială şi competenţa teritorială şi care sunt cuprinse în cadrul Codului de procedură civilă. Trebuie subliniat însă că, pentru anumite litigii, care sunt guvernate de prevederi legale cuprinse în cadrul unor legi speciale, nu de puţine ori, avem stabilite şi competenţe speciale, mai precis în cadrul acestor acte normative speciale, pe lângă reglementarea drepturilor şi a obligaţiilor de drept material, avem prezente şi norme care reglementează atribuirea competenţei de judecată în favoarea unor anumite instanţe de judecată (altele decât cele stabilite în cadrul Codului de procedură civilă). Într-o decizie de speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a evidenţiat faptul că „în cazul constatării unui caz de malpraxis și solicitării de daune materiale și morale, temeiurile de drept fiind legea specială (Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății) și dreptul comun (C. civ. și OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor), competența teritorială se stabilește conform legii speciale (respectiv judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat), care înlătură competenţa de drept comun raportată la criteriul valoric” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dec. civ. 401 din 21 februarie 2019).

Acest raţionament folosit de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are ca fundament logico-juridic, principiul conform căruia „norma specială are prioritate de aplicare atunci când vine în concurs cu norma generală, conform principiului specialia generalibus derogant” (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dec. civ. 401 din 21 februarie 2019).

Aşadar, este de reţinut faptul că în ipoteza unui litigiu în care reclamantul, ori reclamanţii reclamă existenţa unui caz de malpraxis, competenţa de judecată materială va aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent de valoarea pretentiilor formulate, iar competenţa de judecată teritorială va aparţine întotdeauna judecătoriei în ale cărei circumscripţie s-a petrecut actul de malpraxis (articolul 687 Legea 95 din 2006 – „Instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute în prezenta lege este judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială a avut loc actul de malpraxis reclamat”).