În Monitorul Oficial al României, Partea I, cu nr. 1049 din 27 decembrie 2016 a fost publicată Decizia nr. 20/2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a examinării recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, eidenţiindu-se faptul că - „În interpretarea şi aplicarea art. 915 alin. (2) din Codul de procedură civilă, stabileşte că acordul părţilor cu privire la alegerea instanţei care urmează să soluţioneze acţiunea de divorţ trebuie să fie exprimat expres”. O hotărâre judecătorească care interesează în mod special, mai ales în momentul de față, când se constată o creștere semnificativă a cererilor de desfacere a căsătoriei înregistrate pe rolul instanțelor de judecată, care presupun diferite particularități din ce în ce mai variate și prima problemă cu care se confruntă justițiabilul vizează, competența instanțelor de judecată, adică care instanță de judecată are dreptul să judece cererea de divorț. Conţinutul articolului 915 aliniatul 2 din cadrul Codului de procedură civilă, care a făcut obiectul interpretării instanţei supreme, are următorul conținut: „dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti”. Conform procedurii reglementate de Codul de procedură civilă, în materia cererilor de divorţ, competenţa instanţelor de judecată este dată de ultimul domiciliu comun al celor doi soţi, mai precis este competentă să soluţioneze o cerere de divorţ, judecătoria în a cărei circumscripţie se află ultimul domiciliu comun al celor doi soţi. În măsura în care cei doi soţi nu mai locuiesc în circumscripţia judecătoriei de la ultimul domiciliu comun, competentă să soluţioneze litigiul este judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul (articolul 915 aliniatul 1 Cod procedură civilă). O problemă specială există în momentul în care nici reclamantul şi nici părâtul nu aveau domiciliul în ţară. Legiuitorul stabilind faptul că în această ipoteză, cererea de divorţ se putea introduce la o judecătorie din România convenită de către părţi, iar în lipsa convenţiei de alegere a instanţei competente, cererea se soluţiona de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti (articolul 915 aliniatul 2 Cod procedură civilă). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, prin această decizie faptul că acordul pârâtului privind alegerea instanţei competente să soluţioneze cererea de divorţ, trebuie să fie unul expres, adică asumată în scris de către acesta.