Condamnare, abuzuri asupra minorilor, interzicerea torturii (II)

Vom continua cu prezentarea de săptămâna trecută a concluziilor inserate în cadrul deciziei D.M.D. împotriva României, prin care România în anul 2019, a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru încălcarea articolului 3 din cadrul Convenției, mai precis tortura.

Această hotărâre judecătorească, vine să sancționeze unele concepții avute la nivel de societate cu privire la aplicarea pedepselor corporale asupra copiilor, concepții care au ajuns să fie inserate și în cadrul unor hotărâri judecătorești pentru a justifica achitarea unor persoane care au aplicat astfel de pedepse corporale copiilor.

Astfel, este de subliniat faptul că instanțele naționale au dispus achitarea acuzatului D.D. pe motiv că – „nu constituie infracţiune comportamentul nepotrivit, ocazional al acestuia faţă de reclamant. În acelaşi spirit, tribunalul ulterior se pare că a considerat că actele de violenţă izolate, întâmplătoare pot fi tolerate în sfera familiei” (paragraful 49 din cadrul hotărârii).

Aceste afirmaţii nu au putut să fie înţelese nici măcar de către magistraţii din cadrul Curţii Europene, aceştia evidenţiind faptul că – „Curtea nu înţelege cum se încadrează această afirmaţie în dispoziţiile relevante ale dreptului intern, care interzic în termeni absoluţi pedepsele corporale aplicate în familie” (paragraful 49 din cadrul hotărârii).

Prin noţiunea de pedeapsă corporală se înţelege – „orice pedeapsă prin care este folosită forţa fizică şi care este menită să cauzeze un anumit grad de durere sau disconfort, oricât de mic(ă). Majoritatea implică lovirea copiilor (pălmuirea, palmele la fund, plesnirea), cu mâna sau un obiect-un bici, un băţ, o curea, un pantof, o lingură de lemn etc.”.

Nu în ultimul rând Curtea Europeană a Drepturilor Omului evidenţiază faptul că – “respectarea demnităţii copilului nu poate fi asigurată dacă instanţele naţionale ar accepta orice formă de justificare a actelor de rele tratamente, inclusiv a pedepselor corporale, interzise în temeiul art. 3. În acest context, Curtea consideră că statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a proteja în mod expres şi exhaustiv demnitatea copiilor, care, la rândul său, cere în practică un cadru juridic adecvat care să asigure protejarea copiilor împotriva violenţei în familie” (paragraful 51 din cadrul hotărârii).

Aşadar argumente de genul: actele de violenţa exercitate de către un părinte asupra copilului au fost izolate, actele de violenţa exercitate de către un părinte asupra copilului au fost de intensitate minimă, nu pot şi nici nu trebuie să fie acceptate de către instanţele de judecată, acestea trebuind a fi sancţionate la modul cel mai sever.