Principiul instituit de către legislaţia naţională, indiferent că vorbim despre Codul civil, Codul fiscal ori Codul penal, este acela că orice fel de faptă ilicită duce la producerea unui prejudiciu.

În materia ramurilor de drept public prejudiciul de cele mai multe ori este apreciat de către legiuitor, prin normele legale care sunt edictate de către acesta, reglementându-se prin acestea valoarea socială faţă de care a fost produs prejudiciul şi modalitatea de evaluare a acestuia. Pe de altă parte, în materia dreptului privat, legiuitorul are o abordare diferită, în problema juridică a prejudiciului săvârşit prin intermediul unei fapte prejudiciabile. Mai precis, legiuitorul reglementează activităţile care pot să fie apreciate ca fiind fapte prejudiciabile, fie prin stabilirea acestora în mod special (răspunderea pentru fapta ruina edificiului - articolul 1378 Cod civil, răspunderea pentru fapta animalelor - articolul 1375 Cod civil), fie prin stabilirea acestora în mod general ("cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare" - articolul 1357 Cod civil). Însă în momentul în care se pune problema prejudiciului, acelaşi legiuitor, în primul rând, acordă posibilitatea părţilor în a stabili cuantumul acesteia şi doar în măsura în care părţile nu se înţeleg stabileşte legiuitorul criteriile în funcţie de care magistratul va proceda la cuantificarea acestuia. În ipoteza în care fapta prejudiciabilă a unei persoane fizice ori juridice constă în neplata unei sume de bani, legiuitorul stabileşte faptul că prejudiciul constă în dobânda legală calculată pentru debitul principal, dobândă care curge de la momentul la care debitorul era pus în întârziere. Astfel, după cum stabilesc prevederile articolului 1488 aliniatul 1 Cod civil - "debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate", iar în conformitate cu prevederile art. 1489 aliniatul 1 Cod civil - "dobânda este cea convenită de părţi sau, în lipsă, cea stabilită de lege". Aceste prevederi legale au generat o jurisprudenţă bogată a instanţelor de judecată şi care a necesitat intervenţia instanţei supreme prin intermediul procedurii de dezlegare a unor chestiuni de drept. Astfel, prin decizia cu nr. 21/05.10.2015, instanţa supremă a stabilit faptul că în materia dreptului muncii prin raportare la prevederile Codului civil amintite anterior, "dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acţiunii".

Decizia a fost pronunţată de către instanţa supremă, pentru dezlegarea modalităţii de interpretare a prevederilor cuprinse în articolul 166 aliniatul 4 Codul muncii, care stabilesc faptul că "întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului".

Avocat Florian Cristian CURPAŞ