După cum s-a putut observa de către cititorii noştri, ultimele articole au avut ca şi obiect analiza legislaţiei care reglementează fie elemente de protecţie socială a unor categorii de persoane defavorizate, fie elemente de protecţie juridică a unor categorii de persoane care deţin calitatea de victime ale unor acte materiale de violenţă.

Prin următoarele articole vom continua în acelaşi spirit, analizând legislaţia privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. De reţinut, cu titlu de premisă faptul că la nivelul legislaţiei naţionale, există legislaţie specială, care reglementează măsurile de protecţie, prevenire şi sancţionare a oricărei forme de discriminare, adică Ordonanţa Guvernului cu numărul 137 din 2000. În Monitorul Oficial al României partea I cu numărul 505 din 5 iulie 2016 a fost publicată decizia cu numărul 10 din 2016, pronunţată în cadrul unei proceduri de emitere a unui recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin această decizie, obligatorie faţă de toate instanţele de judecată din sistemul judecătoresc naţional, a fost stabilit faptul că în ceea ce priveşte competenţa instanţelor de judecată să soluţioneze cererile prin care se solicită acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, aceasta revine fie judecătoriei, fie tribunalului ca şi instanţe civile. Alegerea instanţei competente din punct de vedere material civil, se va face în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia. Însă, în contextul în care cererile în care acţiunea de discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, soluţionarea unor astfel de cereri se va face de către aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale. Aşadar, prin această decizie, Înalta Curte de Casaţei şi Justiţie, a reglementat problema competenţei de soluţionare a unor cereri adresate justiţiei, prin care se reclamă existenţa unei activităţi materiale de discriminare. Conform deciziei pronunţate, s-a stabilit faptul că, astfel de cereri sunt de competenţa, exclusivă a instanţelor civile (excepţie ipoteza în care activitatea materială a generat şi săvârşirea unor infracţiuni, caz în care vorbim despre o competenţă a organelor de cercetare penală), cu atenţie specifică asupra obiectului şi valorii cererii. Competenţa instanţelor de drept comun, în cazul unor cereri privind sancţionarea formelor de discriminare, putând să fie exclusă doar prin efectul unor prevederi legale speciale care reglementează o jurisdicţie specială.