Prima analiză ştiinţifică exhaustivă efectuată asupra megaliţilor ce alcătuiesc Stonehenge a dezvăluit unele dintre trăsăturile datorită cărora aceste blocuri de piatră au reprezentat „un material ideal” pentru ridicarea renumitului monument din sudul Angliei.

Cercetătorii au descris miercuri o serie de analize care au oferit detalii despre structura interioară a unuia dintre cele 52 de blocuri de gresie („sarsen”) de la monumentul megalitic Stonehenge, reuşind să obţină astfel o imagine asupra geologiei şi compoziţiei lor chimice.  Oamenii de ştiinţă au studiat un eşantion extras dintr-unul dintre aceşti „sarsen” - denumit „Stone 58” („Piatra 58”) - în timpul lucrărilor de conservare din anii 1950. Acesta a fost păstrat în Statele Unite timp de mai multe decenii înainte de a fi înapoiat Marii Britanii, pentru cercetări, în 2018. Blocurile „sarsen” sunt formate din duricrust, bogat în siliciu, care s-a format treptat la câţiva metri sub suprafaţa solului în urma curgerii apelor subterane peste sedimentele din sol.

Analiza a condus la clarificarea informaţiilor cu privire la structura interioară a „Pietrei 58”. S-a demonstrat astfel că duricrustul este alcătuit în principal din fragmente de cuarţ de mărimea firului de nisip cimentate prin cristale de cuarţ. Acesta din urmă este un material extrem de durabil, care nu se sfărâmă şi nici nu se erodează cu uşurinţă, nici chiar atunci când este expus la vânt şi intemperii perioade îndelungate.

„Aceasta explică rezistenţa pietrei la intemperii şi motivul pentru care a constituit un material ideal pentru construcţia monumentului”, a spus David Nash, specialist în geomorfologie la Universitatea din Brighton, care a condus studiul publicat în jurnalul ştiinţific PLoS ONE.

Printr-o remarcabilă realizare inginerească a oamenilor din neoliticul târziu, aceste blocuri de piatră au fost ridicate în zona din Wiltshire, Anglia, în jurul anului 2500 î.e.n.

„Piatra 58”, unul dintre aceşti „sarsen” uriaşi amplasaţi în poziţie verticală din centrul Stonehenge, are o înălţime de aproximativ şapte metri, cu alţi doi metri îngropaţi în subteran, şi o greutatea supraterană estimată la 24 de tone.

Eşantionul studiat măsoară aproximativ 2,5 cm lăţime şi circa un metru lungime. Culoarea sa crem este mai deschisă decât exteriorul gri-pal al megaliţilor, care au fost expuşi la intemperii milenii la rând.

Acest eşantion a fost oferit drept suvenir unei persoane pe nume Robert Phillips, care a lucrat pentru o companie implicată în lucrările de conservare şi s-a aflat la faţa locului în timpul forajului. Phillips a luat mostra cu el, cu permisiunea autorităţilor britanice, atunci când a imigrat în Statele Unite în 1977. Phillips a decis să returneze eşantionul Marii Britanii pentru cercetări, în 2018. El a murit în 2020.

„Obţinerea accesului la miezul forat din 'Piatra 58' a semănat foarte mult cu Sfântul Graal pentru cercetarea noastră”, a spus Nash.

Cercetătorii au utilizat scanarea CT, razele X, analize la microscop şi diverse alte tehnici geochimice pentru studierea fragmentelor miezului extras din sit.

„Această mică mostră este acum, probabil, cel mai analizat fragment de piatră, cu excepţia rocii de pe Lună”, a adăugat Nash.

Nu se cunoaşte deocamdată când s-a format roca, deşi cercetătorii au constatat că unele fragmente de dimensiunea firului de nisip încorporate datează din era mezoproterozoică, în urmă cu între 1 şi 1,6 miliarde de ani.

David Nash a condus un studiu publicat anul trecut care a concluzionat că 50 din cele 52 de blocuri megalitice au o origine comună, la aproximativ 25 de kilometri de Stonehenge, un sit numit West Woods. „Modul în care au fost aduse până în acest sit face în continuare subiectul unor speculaţii. Ţinând cont de mărimea pietrelor, ori au fost târâte, ori au fost împinse pe buşteni până la Stonehenge. Nu cunoaştem ruta exactă, dar acum cunoaştem măcar punctul de pornire şi punctul de oprire”, a declarat David Nash anul trecut, după publicarea cercetării.

„Cred că Stonehenge fascinează de secole arheologii şi alţi oameni de ştiinţă parţial pentru că nu ştim la ce a fost folosit exact, existând o serie de teorii cu privire la motivul pentru care a fost construit situl”, a declarat Nash în urma publicării studiului recent. „Este un sit care continuă să aibă o abundenţă de posibilităţi de a realiza mai multe cercetări”, a adăugat cercetătorul.