Raportul Comisiei prezidenţiale a fost publicat şi fiecare poate să se pronunţe cu privire la direcţiile unei eventuale revizuiri. Bine ar fi însă ca acest Raport să fie citit mai întâi. Nu de altceva, dar invitaţii de meserie la televiziunile de trust îl criticau deunăzi fără măcar să îl răsfoiască. Până când termină ei lectura, am să tratez eu altă chestiune - anume dacă e momentul şi cazul să revizuim actuala Constituţie.

Vă propun, mai întâi, să ne notăm anul adoptării: 1991. Acesta o face moderat de veche - chiar şi unele state vest-europene au Constituţii mai noi (Elveţia, spre exemplu, din 1999). Polonia, spre exemplu, din 1997. Cu excepţia legii fundamentale a Ungariei, singurele Constituţii mai vechi sunt, evident, ale democraţiilor vest-europene (cazul Letoniei e, şi el, destul de special).
Actuala Constituţie a României face parte dintr-un grup de Constituţii adoptate în contextul turbulent al începutului anilor '90. Dincolo de opţiunile noastre politice, trebuie să recunoaştem că multe lucruri s-au schimbat de atunci. Legea fundamentală nu trebuie să rămână în urma vremurilor.
Mai grav este însă altceva. Rata revizuirii legii fundamentale e foarte, foarte redusă. România a avut o singură revizuire (în 2003). Slovenia, din 1992, a avut 4. Slovacia, din 1992, a avut 5. Franţa, din 1958, a avut 19. Estonia nu a avut nici o revizuire, dar Constituţia sa este din 1992. Grecia a avut două, din 1975 încoace.
Dacă luăm în considerare ambele elemente (data adoptării şi numărul revizuirilor), cred că putem spune că doar trei constituţii ale ţărilor UE sunt mai rigide: Danemarca (1953), Cipru (1960) şi Spania (1978). Iar Cipru, evident, e un caz special, unde revizuirea e blocată din cauza divizării insulei.
Acum, e clar că nu există un răspuns unic la întrebarea „Cât de flexibilă trebuie să fie o Constituţie?". Pe de-o parte, legea fundamentală trebuie să fie adaptabilă unor condiţii noi. Pe de altă parte, aceeaşi lege fundamentală nu poate fi chiar plastelină în mâinile legislatorilor. Unde este însă „termenul mediu"?
Ideal vorbind, eu aş fi de partea conservatorilor: o Constituţie bună şi neschimbată. Viaţa însă ne arată că în sistemele democratice, practic toate Constituţiile sunt flexibile. Constituţia Statelor Unite, cea mai veche (1787) are nu mai puţin de 27 de amendamente. Constituţia Germaniei (1949) a fost amendată de 51 de ori. Cea a Irlandei (1937) de 20 de ori.
Constituţia Belgiei, "consolidată" în 1994, a fost amendată de atunci de 24 de ori. Nu mai vorbesc de constituţiile Austriei sau, mai ales, a Regatului Unit, prin definiţie uşor de revizuit în detaliile lor şi unde, pe cale de consecinţă, revizuirile sunt prea numeroase pentru a fi uşor de cuprins într-o listă. Avem aşadar o Constituţie extrem de rigidă. Pe de alta parte, în plan istoric, avem un regim constituţional instabil.
România modernă a avut 7 constituţii, începând cu aceea din 1866. E vorba şi de aceea din 1923 (tehnic, o revizuire a precedentei), din 1938, 1948, 1952, 1965 şi 1991. De fapt, numărul lor este mai mare, pentru că cel puţin două revizuiri (acelea din 1881 şi din 1974) au schimbat destul de mult caracterul regimului. Să zicem că am avut 9 Constituţii diferite. În nici 150 de ani. Altfel spus, una la fiecare 16 ani.
Să reformulăm. În anii României moderne, practic nici o generaţie nu s-a născut şi a murit sub aceeaşi Constituţie. Probabilistic vorbind, fiecare generaţie a trăit sub 3 sau 4 Constituţii diferite. Un proces care s-a accelerat, desigur, în secolul al XX-lea. O combinaţie paradoxală şi nefastă: un regim constituţional instabil, alcătuit dintr-o serie de constituţii rigide.
Ce concluzii extrag de aici? Am să încerc să fiu scurt.
Noi avem o problemă care nu e legată strict de prezenta Constituţie, în forma din 2003. Noi avem o problemă practic cu întreaga tradiţie constituţională românească. Soluţiile pe care le vom găsi - presupunând că le vom găsi - trebuie să vizeze şi această problemă istorică. Altfel, ea ne va bate la uşă din nou, pentru că aşa se întâmplă în istorie. Prima dată ca tragedie, a doua oară ca farsă, cum a spus un celebru autor.
A doua concluzie: judecând în perspectiva comparată, în raport cu experienţele constituţionale ale democraţiilor consolidate, România are un deficit în materie de adaptare constituţională. E cazul să facem ceva.

Nu de alta, dar fie că vrem, fie ca nu, o Constituţie este schimbată şi "ajustată" sub ochii noştri, prin alte mijloace decât cele ale revizuirii (sau rescrierii). Curtea Constituţionala deja a "interpretat" sau a "completat" unele prevederi constituţionale în sensuri adesea contra-intuitive, ca să mă exprim caritabil. Tratatele internaţionale în care statul român este parte au şi acestea - unele dintre acestea, mai precis - implicaţii constituţionale. Cu alte cuvinte, dacă nu revizuim noi Constituţia, va fi ea revizuită pentru noi.