Pastorul mereu revoluţionar, Laszlo Tokes, a fost primit, la Cotroceni, de preşedintele României. Episcopul maghiar a fost felicitat pentru performanţa sa electorală, obţinută în dauna „oficialilor nomenclaturişti maghiari", cum i-a calificat Tokes pe liderii UDMR din zonă. Dincolo, însă, de alianţa anti - UDMR stau ascunse pericole majore pentru statul român.

Tokes şi-a meritat laudele, pentru că a obţinut, la alegerile europarlamentare, un scor de 3,45%, mai mult chiar decât unele partide româneşti. Dar, cu prilejul vizitei, el şi-a reiterat convingerile iredentiste, pomenind de autonomia administrativ - teritorială a Ţinutului Secuiesc. Prin această apropiere de Laszlo Tokes, Traian Băsescu încearcă să dea o lovitură UDMR - ului, aliat la guvernare cu PNL - ul, duşmanul său politic de moarte. Aducerea, însă, în discuţia cu pastorul reformat, a temei autonomiei are loc tocmai când subiectul începe să se amplifice din cauza iminentei declarări a independenţei provinciei Kosovo. Nu au lipsit semnalele transmise de către mari lideri europeni, precum Vladimir Putin, cu privire la această temă. Ţarul rus afirma, în urmă cu câteva luni, la summitul Rusia - UE, de la Lisabona, că un Kosovo independent ar putea însemna un precedent şi pentru alte ţări din zonă, dând exemplul Transilvaniei şi al Dobrogei, unde ar putea apărea posibile revendicări ale etnicilor maghiari şi bulgari. Colac peste pupăză, tot în această perioadă, are loc o puternică ascensiune a liderului spiritual şi politic al secuilor, care promite că, în calitatea sa de europarlamentar, va ridica problema autonomiei la Bruxelles. Toate aceste semnale privind autonomia maghiară vin să risipească orice naivitate cu privire la intenţiile radicalilor unguri. Din păcate, Traian Băsescu joacă zaruri politice pe harta României, ascensiunea lui Laszlo Tokes fiind un prilej pentru preşedinte de a specula politic situaţia, în contextul războiului său cu guvernul minoritar. Pe de altă parte, reacţia umilă şi oarecum linguşitoare a marinarului se înscrie în nota tipic românescă de atitudine defensivă faţă de orice agresiune venită din partea unui străin, fie el şi minoritar. Dacă, prin absurd, un candidat român independent ar fi obţinut un asemenea scor, cu siguranţă că nu numai că nu ar fi fost felicitat la Cotroceni, ci, dimpotrivă, ar fi fost atacat prin toate mediile posibile de către confraţii săi. România post-decembristă nu are o politică naţională demnă în ceea ce priveşte relaţia cu acele minorităţi naţionale şi guverne vecine obraznice, poziţia statului român fiind una concesivă. Cea mai recentă dovadă în acest sens o constituie litigiul privind moştenirea Fundaţiei „Gojdu", unde autorităţile române au făcut pasul înapoi. Un alt exemplu elocvent de laşitate a autorităţilor române o reprezintă atitudinea şovăielnică faţă de încercările liderului bolşevic de la Chişinău, Vladimir Voronin, de a impune recunoaşterea juridică a limbii moldoveneşti, chestiune până la urmă respinsă de oficialii europeni. Din păcate, cei care s-au considerat responsabili cu apărarea ideii naţionale, n-au reuşit altceva, în aceşti ani, decât să compromită, prin circ gazetăresc şi retorică goală de fapte, pentru o bună perioadă de timp, posibilitatea reafirmării unei noi forţe politice naţionale, care să contrabalanseze impotenţa clasei politice româneşti în faţa agresiunii.
În istorie, noi, românii, ne-am făcut mai mereu frate cu dracul, ca să trecem puntea, uitând că, după aceea, am fost aruncaţi în apă. S-ar putea să o păţim din nou, de data aceasta naufragiind în balta fără peşte a marinarului de la Cotroceni.