Meciul cu Serbia a demonstrat a nu ştiu câta oară falimentul echipei naţionale. Modul prost de selecţie şi stilul fricos de joc sunt principalele caracteristici impuse de-a lungul timpului de Piţurcă. În meciul cu Serbia, ai noştri ieşeau la joc doar după ce erau conduşi cu două goluri diferenţă, pe fondul retragerii fireşti a sârbilor în apărare.

Nu poţi lăuda o echipă care joacă bine doar atunci când este condusă şi când o lasă adversarul să atace. La 0-0 noi nu am existat, iar forţa noastră de joc atunci s-a văzut. Spectacolul penibil de pe teren a fost acompaniat de prestaţia lamentabilă a eternului Emil Grădinescu, care pare a fi contractat pe veci drept comentator al meciurilor naţionalei. La orice televiziune ajunge Grădinescu, ca un făcut, acolo se transmit şi meciurile selecţionatei noastre. Responsabil de faliment nu este doar Piţurcă, ci toţi diriguitorii din fotbal, care sunt bătuţi în cuie de douăzeci de ani. Epoca Piţurcă la echipa naţională se apropie de sfârşit, lăsând în urmă unul dintre cele mai slabe stiluri de joc posibile în fotbal. De fapt, peste tot unde a fost, Piţurcă a impus un fotbal urât, Steaua antrenată de el practica un joc greu suportabil pentru orice privitor. În faţa acestor acuze selecţionerul şi susţinătorii lui se apără, invocând cele două calificări la europene şi egalurile cu vicecampioana şi campioana mondială de la Euro 2008. Este adevărat că acele calificări au existat, chiar dacă au fost obţinute printr-un joc chinuit şi cu ajutor din partea arbitrilor, vezi meciul cu Olanda. Dar decât să fi jucat cel mai urât fotbal de la campionatul european şi să facem acele egaluri neputincioase, mai bine am fi jucat curajos şi-am fi pierdut la scor. Toată atitudinea echipei era îngheţată de teama de-a nu ne face de râs. Un exemplu ilustrativ al acestei raportări fricoase îl conţin declaraţiile jucătorilor sau antrenorilor înaintea oricărui meci cu o echipă net superioară. Îndemnul de luptă sună în genul: important e să nu ne facem de râs. Tradus, asta înseamnă, decât să jucăm cu curaj şi să riscăm să pierdem la scor mare, mai bine jucăm cu frică şi pierdem la diferenţă mai mică, dar măcar nu ne facem de râs. Filozofia aceasta e generalizată în toată fibra noastră naţională, reprezentând modul nostru de raportare la viaţă, ca români. Această teamă trădează un adânc complex de inferioritate care ne paralizează orice îndrăzneală. Dacă această teamă ar conduce şi alte naţii, ne-am putea întreba câte episoade ale istoriei ar putea lipsi din manuale. Luându-i ca exemplu chiar pe rivalii noştri de sâmbătă şi reinventând evenimentele, ne-am putea imagina atitudinea sârbilor, în 1999, când erau ameninţaţi de bombardamentele NATO şi SUA. Câtă lipsă de înţelepciune! În loc să se teamă că se fac de râsul planetei şi să stea acasă cuminţi, sârbii s-au apucat să danseze pe poduri, sfidând raidurile aeriene. La fel procedează şi-n fotbal. E adevărat că le vine uşor, lipsiţi fiind de un Piţi, Mitică de la Ligă sau Mircea Sandu. Ca şi-n politică, şi-n fotbal s-a creat un sistem ticăloşit şi, chiar dacă ar fi să fie schimbaţi actualii conducători, înlocuitorii lor vor fi tot parte al acelui sistem. Casta interlopă care conduce fotbalul românesc este închisă. La fel cum politica lucrează în folosul politicienilor, şi fotbalul-afacere e dedicat exclusiv patronilor, preşedinţilor şi impresarilor. Iar dacă mai rămâne ceva pentru public foarte bine, dacă nu, asta e, că doar o viaţă avem...