În Istanbul, în imensul bazar, precum și în magazine de îmbrăcăminte și de stofe am avut ocazia să admirăm potopul de stofe fine, de țesături, de mătase naturală, acea mătase vopsită în purpură în care se îmbrăcau doar împărații (de unde și denumirea de Dinastia Porfirogeneților, adică, în grecește,  a celor născuți în purpură) și doar elitele dintr-un imperiu care a atins maxima strălucire sub împăratul Iustinian I, constructorul măreței basilici Sfanta Sofia pe care o vizităm. Cum ar arăta istoria Bizanțului fără împăratul Iustinian? Așa cum ar fi istoria Franței fără împăratul Napoleon! 

Istoria Imperiului Roman de Răsărit a fost una dintre cele mai frământate istorii din lume. Între anii 395 și 1453, Bizanțul a suportat 65 de lovituri de stat și 65 de împărați dintr-un număr de 107 au fost siliți să abdice, au sfârșit sugrumați, orbiți de către adversari, adesea din propria familie, mutilați și umiliți în văzul lumii la Hipodrom, torturați, spintecați, castrați sau de–a dreptul decapitați.  

În această perioadă se înscrie însă un episod mai luminos legat de urcarea pe tron a împăratului Iustinian, strateg, constructor și legislator, aidoma generalului Napoleon Bonaparte de mai târziu. Cu excepția unui eveniment sângeros legat de înăbușirea revoltei NIKA de pe hipodromul din Constantinopol, unde generalul său Belizarie a lăsat în urmă vreo 40.000 de cadavre, domnia lui Iustinian a înregistrat o epocă de strălucire, putere și stabilitate nemaiîntâlnite până atunci. La patruzeci de zile de la înăbușirea revoltei NIKA care a dus la incendierea bisericii Hagia Sofia, Iustinian purcede la ridicarea unei noi catedrale, pentru a-și mântui păcatele. Diplomat iscusit, contra barbarilor cărora nu le putea zdrobi definitiv armatele, Iustinian a ridicat la frontieră un sistem de apărare admirat și de Procopius, care, de obicei, era nedrept cu Iustinian. La toate granițele proviniciilor bizantine, de la Dunăre la Eufrat, împăratul a ordonat construirea a două linii de apărare paralele și înzestrate cu fortărețe puternice, cele mai înaintate și situate la marginile Imperiului erau ocupate de garnizoane permanente și mereu puse pe picior de război. Soldații din garnizoanele îndepărtate erau și militari, dar și țărani cărora li s-a dat pământ pentru a-l cultiva și pe care ei îl apărau cu îndârjire. A doua linie de apărare era alcătuită din fortărețe mai mari, dar mai puțin numeroase, unde să se poată adăposti în caz de nevoie apărătorii de la granițe și unde chiar și populația rurală putea să își găsească un refugiu. Întreg Imperiul, scria cu justețe Procopius, a fost fortificat din Occident până în Orient. Nu trebuie să credem că Iustinian a construit doar imensa catedrală Hagia Sofia, pe care  o vizităm de câteva ore bune. El a dat ordin să se construiască drumuri, aducțiuni de apă, rezervoare uriașe de apă potabilă, cum este Basilica Cisternă, pe care urmează să o vizităm, săparea de puțuri, de canale, de regularizări ale cursurilor de ape, întemeierea de noi orașe, refacerea orașelor vechi sau a celor devastate, ridicarea de monumente grandioase ca mărturii concrete ale măreției imperiale. Cartea „Despre edificii” a lui Procopius este și un catalog meticulos, dar și un imn adus împăratului, pentru că în fața atâtor realizări de seamă taciturnul și exactul istoric devine poet entuziast și admirația lui nu mai cunoaște limite. Iată ce scria Procopius, după ce a vizitat Hagia Sofia a cărei construcție a durat 5 ani, din 532 până în 537: Strălucirea ei este minunată și poți crede că nu este luminată de soare, ci în ea însăși se află sursa de lumină. De asemenea, a fost la fel de uimit când a vizitat Piața Augusteon și coloana de bronz aurit pe care se afla statuia împăratului Iustinian: Coiful lui strălucește ca soarele toamna, cum spun poeți. Are fața îndreptată spre Orient, ca și cum ar porni împotriva perșilor. Ține un glob în mâna stângă, pentru a arăta că stăpânește imperiul pe uscat și pe apă. Nu are nici lance și nici sabie. Nu are decât crucea, care se află pe un glob și care servește ca podoabă coroanei sale și ca unealtă la cuceririle sale…

Pe lângă marea basilică Hagia Sofia, Iustinian a mai înălțat peste 20 de biserici, terme, porticuri, spitale, alături de soția sa Thedora, nume  pe care le găsim iar în cartea „Despre edificii”, a aceluiași autor Procopius. Iată ce scrie autorul dspre reconstrucția orașului Antiohia: Tot orașul nu era decât o grămadă amestecată  de pietre și de cenușă, în așa fel încât oamenii nu mai puteau regăsi locul unde fusese casa lor. Cum nu mai existau nici străzi, nici piețe, nici locuri publice, nici băi și nici nu era posibil, în acest haos, să reclădești orașul, Iustinian a pus să fie înlăturate ruinele și, când locul a  fost curățat, a cerut să fie pavat cu pietre mari, apoi a trasat străzile, piețele, porticurile, a construit apeducte, a distribuit apa în cartiere, a înălțat teatre, băi și alte podoabe necesare… A renăscut astfel Antiohia, dându-i mai multă strălucire decât avusese altădată. El a înălțat, de asemenea, pentru cinstirea Sfintei Fecioare, o biserică pentru măreția și frumusețea căreia nu pot să găsesc cuvinte ca să o redau…

Întocmai lui Napoleon care a rămas în istorie și datorită Codului său civil, Iustinian a pus să se redacteze o sinteză a legislației byzantine, a pus să fie revăzută jurisprudența și pusă de acord cu principii riguroase, dar și în acord cu mișcarea timpului său. În 14 luni, comisia condusă de către Tribonian, colaborator al împăratului, a terminat de revizuit toate codurile anterioare și să redacteze un Codex Iustinianus, modern pentru acea vreme și care a fost singurul și obligatoriul instrument juridic al Imperiului. Juriștii lui au revizuit normele vechi din jus anticum în trei ani de eforturi și au creat culegerea denumită Digeste sau Pandecte. Împăratul a ordonat ca pentru studenți să fie întocmit un manual de drept civil denumit INSTITUTES, operă începută în anul 529 și terminată în 534. Decretele sale imperiale au fost reunite sub titlul de Novelle sau Novelae leges. Dacă Institutes, Digeste și Codex Iustinianus au fost redactate în latină, pentru Novelle, Iustinian a poruncit să fie folosită limba greacă, acest lucru denotă faptul că, în ciuda apartenenței la tradiția Romei, basileul trebuia să se supună de acum încolo necesității istorice care făcea parte din Imperiul Roman de răsărit o putere greco-orientală. Corpus iuris civilis a lui Iustinian a rezistat vremurilor și datorită lui s-a păstrat dreptul roman, ale cărui principii au rămas neclintite în cea mai mare parte a statelor moderne. O copie a Pandectelor lui Iustinian a fost descoperită în anul 1137 la Amalfi și a avut o mare înrâurire asupra gândirii juridice civile din Europa.

Cititor pasionat și om instruit, asemenea lui Napoleon, împăratul Iustinian dovedea o erudiție neobișnuită pentru un împărat, erudiție de care se dovedea mândru și de aceea el participa la discutarea dogmelor religioase mai confuze, probând subtilități de autentic cunoscător. Dar a dat dovadă de o îngustime a spiritului când a dat ordin să fie închisă Școala filosofică din Atena în anul 529.

 

Întrucât strâmtoarea Bosfor îngăduia transferul mărfurilor de lux din China și India către Marea Mediterană și apoi câtre toată Europa, precum mătasea brută sau prelucrată, pietrele prețioase rare, bijuteriile sofisticate, mirodeniile, parfumurile etc., Iustinian dând dovadă de calități de comerciant abil a dat ordin unor călugări bizantini să facă rost de prețioasa mătase naturală din îndepărtata Chină. Mătasea era o marfă de lux și era foarte căutată în întreaga Europă, mătasea fiind izolatoare atât împotriva frigului, cât și a umezelii și căldurii, ea nu se șifonează repede, este prietenoasă cu pielea și nu permite dezvoltarea acarienilor, nu produce alergii la nivelul pielii, asigură un confort sporit la căldură, având o conductibilitate electrică și termică scăzută. Dar ea era departe și parcă de neatins, iar Iustinian a dorit să ajungă la acest fruct oprit de la capătul lumii și unde se ajungea greu pe drumul mătăsii.
Astfel că la jumătatea secolului al VI-lea d.Hr., doi călugări neidentificați și care erau misionari în India au ajuns în China pe la anul 551 d.Hr. și au avut timp să observe complicatele metode de creștere a viermilor de mătase și de producere a valoroasei mătase naturale atât de căutate în Europa și nu numai. În anul 552 d.Hr., cei doi călugări au ajuns la împăratul Iustinian și în schimbul unor promisiuni generoase, monahii au acceptat să achiziționeze viermi de mătase din China, ajungând acolo pe la nord, prin Marea Neagră, peste Munții Caucaz și peste Marea Caspică până la destinația finală. Deoarece viermii de mătase sunt sensibili și trebuie păstrați la o temperatură ideală să nu moară, călugării au adus cu ei ouă de viermi de mătase înfășurate în balegă pentru a le menține calde și le-au scos afară din China în interiorul bastoanelor lor de monahi rătăcitori. La scurtă vreme de la eveniment, au apărut manufacturi de mătase naturală în Constantinopol, Beirut, Antiohia, Tir și Teba și prin creșterea viermilor de mătase Imperiul Bizantin a curmat monopolul exclusiv al Chinei și Persiei asupra acestui negoț. Noua industrie a mătăsii a constituit baza economiei bizantine pentru următorii 650 de ani. Hainele de mătase și mai ales cele vopsite în purpură imperială erau rezervate elitelor Imperiului Bizantin și purtarea acestora era reglementată prin lege. Producția de mătase din regiunea din jurul Constantinopolului și din nordul Greciei continuă și în prezent. În paranteză, fie spus, îmi aduc aminte că pe vremea când eram școlar culegeam pe perioada vacanței alături de colegii mei frunze de dud (frăgar) pentru viermii de mătase crescuți cu grijă de doamna învățătoare Bogdan în sala de clasă a școlii din satul meu, iar gogoșile albe, delicate obținute erau livrate mai departe spre Beiuș și Oradea. Cum de a dispărut această îndeletnicire profitabilă?

 Perdeaua atârnată deasupra altarului din Hagia Sofia era din mătase naturală cu personajul principal Hristos în aur și purpură, cu Evanghelia în mână și stând între apostolii Petru și Pavel îmbrăcați în alb și pe marginea țesăturii erau artistic brodate câteva dintre minunile lui Iisus. Pentru a ne face o părere cât de cât despre cât de frumos se îmbrăcau femeile ce o înconjurau pe împărăteasa Teodora, este suficient să ne uităm la mozaicul din biserica din Ravenna unde se poate vedea împărăteasa cu lunga ei mantie din aur și purpură violet, pe marginile căreia figurează personaje biblice în diferite ipostaze, între care și cei trei magi de la Răsărit aducându-I daruri Pruncului Iisus.

Secolul lui Iustinian este secolul de aur al Imperiului roman de răsărit și reprezintă perioada clasică a bizantinismului, epoca în care Constantinopolul a fost capitala Lumii întregi, atrăgând toate energiile creatoare ale Orientului magic, combinat cu tradițiile elenice și care a dat naștere unei forme de artă cu adevărat imperiale, aici păgânismul asiatic s-a unit cu marea spiritualitate greacă, într-o nouă viziune ad majorem Dei gloriam (spre mai marea slavă a lui Dumnezeu), dar și spre slava basileului, a împăratului de pe tronul de aur al Constantinopolului, singurul reprezentant al Domnului pe pământ, când, din nou, împăratul era concomitent Dominus et Deus, aidoma marilor împărați de la Roma de altădată. Iustinian I a construit nu numai marea biserică Sfânta Sofia și alte basilici pe întinsul imperiului său, dar, aidoma cuceritorului Napoleon al Franței, el a ales generali capabili precum Belizarie, cu ajutorul cărora a reușit să cucerească relativ ușor nordul Africii și o parte din Spania, dar recucerirea Italiei a necesitat un război lung și epuizant, visul lui Iustinian constând în refacerea marelui imperiu roman de altădată de pe vremea împăratului Traian. Împărații care au urmat după Iustinian nu au știut să se hotărască definitiv pentru o opțiune categorică a politicii de cuceriri: fie spre Occident, de care  nu se puteau încă desprinde, fie spre Orient, din care făceau deja parte și suferind, volens-nolens, influența orientală, inclusiv viziunea religioasă islamică care interzicea reproducerea chipurilor sfinților, viziune din care s-a revendicat mai târziu iconoclasmul care a dus la atâtea dispute și tulburări religioase pe întreg cuprinsul imperiului bizantin.

Datorită acestui iconoclasm, au ajuns să fie distruse mozaicuri și icoane deosebit de prețioase chiar din incinta marii biserici Hagia Sofia, iar în biserica Hagia Irina (pe care am vizitat-o și noi) un lucru ce nouă ni se pare înspăimântător, dar care în perioada iconoclasmului (între anii 726-843 d.Hr.), promovat chiar de către unii împărați, ajungea să fie foarte firesc și în concordanță cu cea de-a doua poruncă din Decalog care spune: Să nu-ți faci chip cioplit și nici asemănare a vreunui lucru din câte sunt în cer sus și din câte sunt pe pământ jos și din câte sunt în apele de sub pământ (Ieșirea, 20, 4-5). (Va urma)