În dimineaţa zilei de joi, 29 octombrie, în jurul orei 2.00, la spitalul Clujana din Cluj-Napoca, după o suferinţă de câteva luni, a trecut spre zările veşniciei arhimandritul TEOFIL PĂRĂIAN de la mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus), unul dintre cei mai mari duhovnici ai României contemporane.


Om al bucuriei, om al nădejdii, om al luminii, frumos şi bun, echilibrat şi ancorat în realitate, duhovnic iubitor şi odihnitor de oameni, cu faţa mereu senină şi îmbucurătoare, Părintele Teofil a fost un reper luminos pentru mulţi români din toate colţurile ţării. A plecat din această lume cu credinţa puternică că Domnul Iisus Hristos, în marea Sa iubire de oameni, îl va primi în împărăţia Sa, alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii Săi. Iată ce i-a declarat, la începutul acestui an, jurnalistului Claudiu Târziu, într-un interviu acordat acestuia: "Eu sunt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sunt mândru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l câştigăm, şi-l vom câştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni. Păi, de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mântui şi pe mine?"

Părinele Teofil s-a născut în 3 martie 1929 într-o familie de ţărani din satul Topârcea ( Sibiu), primind la botez numele de Ioan. Din copilărie rămâne fără vedere, fapt care îl pune în situaţia de a-şi îndrepta paşii spre şcoala primară de nevăzători din Cluj-Napoca, pe care o urmează între anii 1935-1940. Şi-a continuat apoi studiile la o şcoală de nevăzători din Timişoara între anii 1942-1943, iar în 1948 a absolvit, tot la Timişoara, cursurile Liceului Teoretic "C.D. Loga". În timpul studiilor de la Timişoara l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca, de la care a deprins, pe lângă un program creştinesc de viaţă, şi rugăciunea minţii sau a inimii. Între anii 1948-1952 a urmat cursurile Institutului Teologic din Sibiu. La 1 aprilie 1953 a intrat în obştea mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, iar după patru luni, în ziua Praznicului Adormirii Maicii Domnului, a fost călugărit şi a primit numele Teofil. După şapte ani, tot la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, a fost hirotonit diacon de mitropolitul Nicolae Colan. După 23 de ani de diaconat, la 13 mai 1983, a fost hirotonit preot de mitropolitul Antonie Plămădeală, fiind hirotesit şi duhovnic. În 1986 a fost hirotesit protosinghel, iar în 1988 a primit rangul de arhimandrit.

Începând cu anul 1990 a desfăşurat o intensă activitate misionară în toată ţara. Şi-a prelungit misiunea duhovnicească din mănăstire, în "tinda mănăstirii", aşa cum îi plăcea să spună atunci când ieşea din vatra mănăstirii pentru a susţine conferinţe în diferite locuri din ţară, în care era invitat să vorbească. Atâta timp cât a trăit Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan, episcopul Oradiei, Bihorului şi Sălajului, de care îl lega o prietenie din anii studenţiei, a fost invitat şi a poposit de mai multe ori pe an în mijlocul credincioşilor din Oradea şi Bihor. A fost un misionar neobosit, asemenea Sfântului Pavel, brăzdând cuprinsul ţării ca nimeni altul, pentru a semăna cuvântul Evangheliei în inimile şi sufletele oamenilor. A zidit şi hrănit sufleteşte pe foarte mulţi credincioţi care s-au lăsat îndrumaţi şi povăţuiţi de el şi care s-au bucurat de cuvântul său plin de lumină şi bucurie. A fost unul dintre cei mai luminaţi şi învăţaţi duhovnici pe care i-a avut Biserica Ortodoxă în a doua jumătate a secolului XX şi la începutul acestui mileniu. S-a spus, pe bună dreptate, că a fost un duhovnic aspru cu păcatul, dar mereu blând cu păcătosul şi cu neputinţa omenească. Nu a fost un duhovnic morocănos şi ursuz, ci, dimpotrivă, aducea cu el buna dispoziţie şi pacea lăuntrică. Prezenţa Părintelui Teofil aducea bucurie şi lumină în sufletele celor care îl ascultau. A fost un om al bucuriei, care şi-a propus să înmulţească bucuria prin cuvântul său. Era confortabil să-l asculţi. El şi-a întemeiat viaţa, aşa cum obişnuia să spună mereu, pe credinţă şi cultură, şi prin acestea a străbătut această viaţă pământească. Deşi a fost nevăzător, a fost un om luminat şi cu har, care simţea şi cunoştea mai bine realităţile acestei lumi decât mulţi dintre cei văzători. A fost un om al rugăciunii, un om fericit şi împlinit, un om al credinţei, un om al zidirii duhovniceşti, un duhovnic iscusit, care i-a trezit la viaţă pe mulţi care erau în umbra morţii.

Deşi cuprinşi de tristeţe la vestea trecerii Cuvioşiei sale din această viaţă pământească, putem fi mângâiaţi de zestrea duhovnicească care ne rămâne de la P.C. Sa: predicile, conferinţele sale adunate în aproximativ 35 de cărţi. Prin acestea îl vom simţi mereu aproape pe "Duhovnicul bucuriei", care ne-a înseninat sufletele de atâtea ori. Slujba înmormântării a avut loc pe data de 31 octombrie, la mănăstirea Brâncoveanu (Sâmbăta de Sus). Mântuitorul Iisus Hristos să-l aşeze cu toţi sfinţii şi drepţii bineplăcuţi Lui în Împărăţia Cerurilor!