† Sofronie  
Episcopul Oradiei


Scrisoare Pastorală
cu ocazia Sărbătorii Împărăteşti a Naşterii după Trup a Fiului lui Dumnezeu Înomenit

Oradea
Crăciun, 2024


† Sofronie

Din darul lui Dumnezeu Episcopul dreptmăritor al Cetății Oradiei, cucernicului cler, cuviosului cin monahal și evlaviosului popor creștin din Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei, har, binecuvântare și pace de la Tatăl nostru Carele este în ceruri și de la Domnul și Arhiereul sufletelor noastre Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, iar de la noi prețuire și îmbrățișare cordială în Duhul Sfânt Mângâietorul, Împăratul ceresc!

Iubiți părinți și fii duhovnicești,

Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!

Tot ceea ce a făcut, face și va împlini Dumnezeu, Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, este isvorât din iubirea adâncă, desăvârșită, neumbrită a Celui Atotputernic și Preamilostiv. Așa l-a creat Domnul Dumnezeu și pe om, ca pe o făptură aleasă, micșorat „cu puțin față de îngeri, cu mărire și cu cinste” încununat (Psalmul 8, 5). Și l-„a făcut bărbat și femeie” (Facerea 1, 27) și „i-a binecuvântat zicând: «Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!»” (Facerea 1, 28). Măreția plăpândei făpturi, Adam, „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38), fiul creat al Domnului Dumnezeu, cum citim în genealogia lucanică a Mântuitorului, omul creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facerea 1, 27), prin Cuvântul lui Dumnezeu Cel dintru început, despre Care Tatăl mărturisește „Fiul Meu ești Tu, Eu astăzi Te-am născut!” (Psalmul 2, 7), Unul Născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, născut, nu făcut, Dumnezeu-Cuvântul, prin Care toate s-au făcut „și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3), chipul ipostasului Tatălui, după chipul Căruia și prin Care a fost omul creat, Adam, așadar, măreția plăpândei făpturi alcătuite din suflet și lut, fiul creat, făcut de Dumnezeu după chipul Fiului Său născut, nu făcut, este respectul uluitor și sublim cu care a fost cinstit de Creatorul său: darul libertății, libertatea de a alege. 
Cinstea deosebită, extraordinară, acordată de Ziditorul făpturii umane este darul vieții înseși, în comuniune cu Isvorul vieții, cu Viața, cu „Cel ce este” (Ieșirea 3, 14), cu Dumnezeu, în comuniunea de dragoste desăvârșită a Preasfintei Treimi, cu Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Pentru că, deși creat, având un început, nu este chemat de Creatorul spre a se pierde, ci viață să dobândească, spre împărtășirea din iubirea și libertatea în Duhul, iar nu spre pieire și moarte, spre a se bucura de comuniunea cu Binele, străin de orice rău și de consecințele nefaste ale atingerii de rău. De aceea, împodobindu-l pe om, pe Adam și femeia sa, cu libertate, oferindu-le spre hrană „toată iarba ce face sămânță de pe toată fața pământului și tot pomul ce are rod cu sămânță în el” (Facerea 1, 29), la fel ca și „tuturor fiarelor pământului și tuturor păsărilor cerului și tuturor vietăților ce se mișcă pe pământ, care au în ele suflare de viață”, anume „toată iarba verde spre hrană” (Facerea 1, 30), în cea de a șasea zi a Creației, îi lasă omului, lui Adam și femeii sale, libertatea alegerii, dar îl și avertizează, încă mai dinainte de a lua din Adam pe femeia sa, că poate mânca din toți pomii raiului (Facerea 2, 16), dar: „din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2, 17)! Și „Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Facerea 2, 25). 
Atunci, prin ispitirea șarpelui, se petrece căderea primilor oameni, Adam și Eva. „Și a zis șarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncați roade din orice pom din rai?»” (Facerea 3, 1), prin iscodirea perversă, vicleană, prin semănarea îndoielii, amplificată diabolic, în duh nefast și ticălos de răzvrătire și îndemn anarhic, îndată după răspunsul naiv, copilăresc, inocent, de om care nu poate bănui reaua intenție, necunoscând răul, răspuns dat de Eva: „Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncați din el, nici să vă atingeți de el, ca să nu muriți!»” (Facerea 3, 2-3). Ispititorul, părintele minciunii întinde cursa și aruncă momeala otrăvită. Induce în eroare: „nu, nu veți muri!” (Facerea 3, 4) și își țese urzeala înșelătoare, atacându-L, cu ură și invidie, pe Creatorul îngerilor și al oamenilor și sugerând sărmanei făpturi din lut, ce primise viața de la Dumnezeu în dar, posibilitatea înălțării la demnitatea divină prin cunoașterea binelui și răului, ceea ce ar conduce pe inițiat la asemănarea cu Atotștiutorul, accentuând că oamenii ar putea, prin încălcarea poruncii divine, poruncă ce, de fapt, proteja viața primilor oameni, să fie „ca Dumnezeu”, dar fără Dumnezeu și împotriva Cuvântului Său, după chipul Căruia omul a fost creat, în fond, în opoziție față de Dumnezeu, anarhic, ca formă obraznică de răzvrătire față de Cel fără de început, pierzând, intenționat, din vedere că, în afară de „Cel ce este”, fără de început, creaturile toate își au propriul început. Vicleanul, cu toate că știe ce va urma și care vor fi consecințele nefaste, mergând până la moarte, își rostește blasfemia: „«Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul»” (Facerea 3, 5). Și femeia și bărbatul său au mâncat. „Atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte” (Facerea 3, 7).
 
Preaiubit cler și popor,

Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!

Chiar după cădere, Creatorul vestește salvarea. Îl făgăduiește pe Răscumpărător. Pentru că, odată cu atingerea de rău și cunoașterea răului, în om intră stricăciunea, suferința, boala, decrepitudinea și, în cele din urmă, moartea. Lutul se va întoarce în țărână, iar sufletul nemuritor, cu început, deodată cu viața omului, la epuizarea puterilor fizice și stingerea trupului, întoarcerea în pământul din care trupul a fost luat și întocmit de Ziditorul, sufletul părăsește trupul, dar, din pricina căderii și înstrăinării de Dumnezeu, prin întreruperea comuniunii cu Isvorul vieții, cu Viața și intrarea sub stăpânirea morții vrăjmașe, bietul suflet, la despărțirea de trup, prin moarte, ajunge în iad. Dumnezeu, însă, Iubirea totală, sacrificială, Bunătatea deplină, Atotștiutorul Care cunoștea că omul va cădea în cursa anarhică a răzvrătirii față de Creatorul său, Cel Care hotărâse în „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, hotărâse deja salvarea, prin trimiterea în lume a Salvatorului, cu avertisment drastic către înșelătorul și mesaj plin de speranță înspre femeia lui Adam: „dușmănie voi pune între tine și între femeie, între sămânța ta și sămânța ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei înțepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Pentru că Dumnezeu nu l-a creat pe om spre moarte, ci pentru viață. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut! Și, în această perspectivă, hotărăște trimiterea Răscumpărătorului. Iar Salvatorul nu este oricine, Cel făgăduit, Mesia, este Însuși Cuvântul și Fiul Unul Născut al Tatălui ceresc, Creatorul, Care dintru început era și „Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu” (Ioan 1, 1-2), prin Care totul a fost creat, toate făpturile, inclusiv omul, trup și suflet și „întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (Ioan 1, 4). Pe Fiul și Cuvântul Său Îl trimite Tatăl în lume să Se facă om, să Se înomenească. „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). El este Fiul Omului, Noul Adam, Adam Cel de pe urmă venit în trup să-l salveze pe Adam cel dintâi. 
Venirea lui Mesia, Care ia asupra Sa toate păcatele și neputințele lumii, Cel descoperit de Ioan, Botezătorul și Înaintemergătorul, fiind „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), Cel Care Se înomenește, Se face Fiul Omului, în toate asemenea nouă afară de păcat, Carele însă ia asupra Sa păcatul omului, venirea Fiului Răscumpărător, înomenirea Fiului lui Dumnezeu, întruparea Cuvântului, chenoza Sa, Care „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7) și „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8), Darul Cel mare făcut de Dumnezeu oamenilor, anume Fiul Său înomenit ca să ia asupra Sa povara păcatului și a morții oamenilor, să primească moartea El pentru noi, pentru ca, moartea neavând nicio putere asupra Celui ce înviază morții, prin Învierea Sa din morți, prin înălțarea Sa pe cruce urmată de pogorârea cu trupul în mormânt și cu sufletul la iad ca să-l scoată pe Adam dimpreună cu femeia sa din întuneric, să ne dăruiască, Întâiulnăscut din morți, tuturor celor ce credem în El viața, „ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15), venirea lui Mesia, precum i-a spus Hristos Iisus Domnul lui Nicodim, cel care, împreună cu Iosif din Arimateea, „ucenic al lui Iisus, dar într-ascuns, de frica iudeilor” (Ioan 19, 38), a venit „aducând ca la o sută de litre de amestec de smirnă și aloe” (Ioan 19, 39) și, cerându-i lui Pilat, iar el încuviințând, au luat și au ridicat „trupul lui Iisus și l-au înfășurat în giulgiu cu miresme” (Ioan 19, 40), venirea, prin urmare, a Mântuitorului, este, cum Însuși Domnul îi spune lui Nicodim, dovada supremă a iubirii divine pentru bietul om, pentru că „Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Pentru că Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut! Dar lasă fiecăruia libertatea de a crede în Fiul Său sau nu. 
Iar Fiul lui Dumnezeu coboară în mijlocul oamenilor pentru a rămâne cu noi „în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20). Se înomenește, El este, cum chiar El Însuși Se numește – „Fiul Omului” (Matei 16, 13) – mai înainte ca Petru să-L mărturisească zicându-I: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16), mărturisire pe care Iisus Hristos Domnul o adeverește „răspunzând... Fericit ești, Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri” (Matei 16, 17). Fiul Omului este Noul Adam Care vine și Se face Om „când a venit plinirea vremii” și „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4, 4-5), Noul Adam, Fiul lui Dumnezeu înomenit Se face Om, pentru ca pe omul, ispitit și distrus prin înșelăciune demonică odinioară să ajungă, prin perversă inițiere să poată îndrăzni, în nebunesc și îndrăzneț peste măsură elan de grandoare, a cuteza să parvină a fi „ca Dumnezeu”, pe toate, bune și rele cunoscându-le, strâmb, întru damnare, pe omul căzut și supus suferinței și decrepitudinii, prizonier morții și infernului, Fiul Omului vine și Își ia firea omenească pentru a o răscumpăra, o unește cu firea Sa dumnezeiască, fără schimbare și fără amestec, neîmpărțit și nedespărțit, pentru ca pe om să-l împace cu Tatăl, pentru a-i dărui, prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, înfierea, îndumnezeirea prin har, adevărata comuniune cu Viața, iar nu simulacrul tragic, trist și înspăimântător al schimonoselii divinității, prin înșelăciunea întunecată. Despre înfierea în Duhul ne învață și astăzi, pilduitor, Marele Pavel: „pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 6-7). 


Dragii mei păstoriți,

Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut!

Noul Adam, Care vine să-L salveze pe Adam cel dintâi, să-l scoată din iad și să zdrobească țeasta infatuată a șarpelui Se naște din femeie, din Noua Evă, Fecioara curată care „a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut” (Luca 2, 7), Născătoarea de Dumnezeu, Fecioara Maică, Doamna „înveșmântată cu soarele, și luna era sub picioarele ei, și pe cap purta cunună din douăsprezece stele” (Apocalipsa 12, 1), amenințată de șarpele înțelegător, „un balaur mare, roșu, având șapte capete și zece coarne, și pe capetele lui, șapte cununi împărătești” (idem 12, 3), stând gata „să înghită copilul când îl va naște” (12, 4) femeia, numai că Cel născut va zdrobi, pe Cruce răstignit fiind, dar sculându-Se a treia zi dintre morți, capul balaurului, rușinându-i obrăznicia, pentru că Cel născut – „Copil de parte bărbătească, care avea să păstorească toate neamurile cu toiag de fier” (12, 5) – după scularea Sa din morți, Se va înălța la cer cu firea omenească pe care Și-a luat-o unind-o cu cea dumnezeiască în unicul ipostas al Fiului și Cuvântului întrupat: „Și Copilul ei fu răpit la Dumnezeu și la tronul Lui” (12, 5). Iar soarta rezervată înșelătorului balaur este cutremurătoare. „Și s-a făcut război în cer: Mihail și îngerii lui au pornit război cu balaurul. Și se războia și balaurul, și îngerii lui. Și n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Și a fost aruncat balaurul cel mare, șarpele cel de demult, care se cheamă diavol și Satana, cel ce înșală toată lumea, și aruncat a fost pe pământ, și îngerii lui au fost aruncați cu el. Și am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea și puterea și Împărăția Dumnezeului nostru și stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâșul fraților noștri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru ziua și noaptea. Și ei l-au biruit prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor și nu și-au iubit sufletul lor, până la moarte” (Apocalipsa 12, 7-11). Biruința și curajul, prin Hristos, al neînfricaților martiri. De ieri și de azi.
Și dacă mare este Darul lui Dumnezeu făcut omenirii căzute și înstrăinate de El, prin venirea în lume, înomenirea, nașterea, pătimirile, moartea prin crucificare, coborârea în mormânt, învierea și înălțarea la cer în slava Tatălui a Dumnezeu-Omului, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, Cuvântul întrupat, Noul Adam, Fratele nostru, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, firea omenească Și-a luat-o, prin voia Tatălui și cu pogorârea peste Fecioara a Duhului Sfânt (Luca 1, 35), Fiul lui Dumnezeu, cum chiar Arhanghelul Bunei Vestiri Gavriil o anunță – „Sfântul Care Se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35) – este necesar să recunoaștem și, mai mult decât atât, avem datoria sfântă, ca și creștini de sfântă tradiție apostolică, dreptmăritori, de a vesti cu demnitate și seninătate că și omenirea I-a oferit lui Dumnezeu cel mai ales dar pe care s-a învrednicit a-l pune înaintea Celui Preaînalt, darul în care Dumnezeu a coborât, peste care puterea Celui de Sus Și-a întins cereasca umbrire, pe Fecioara curată, Femeia care Îl va naște pe Mesia, Doamna îmbrăcată în soare, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, Noua Evă, strălucita Fiică a Împăratului, Maica Domnului, Împărăteasa și Maica noastră duhovnicească, sărmana Fecioara din Nazaret, Maria, săracă, smerită, curată, pură, fără pată, de splendoarea căreia pălesc toate podoabele împărăteselor și reginelor lumii și se întunecă sclipirile efemere ale celebrităților. „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită și prea înfrumusețată” (Psalmul 44, 11), Aleasa lui Dumnezeu, „că a poftit Împăratul frumusețea ta, că El este Domnul tău” (Psalmul 44, 13) și nu pentru vreo strălucire exterioară trecătoare, ci pentru că în ea S-a sălășluit Cel Preaînalt preschimbând-o în adevăratul Chivot al prezenței lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor: „toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu țesături de aur și prea înfrumusețată” (Psalmul 44, 15). Este slava dumnezeiască pe care Ioan Teologul, Apostolul iubirii și Evanghelistul, fiul adoptiv al Maicii Răstignitului a văzut-o strălucind din Hristos pe Tabor mai înainte de crucificare, moarte și înviere și despre care scrie prețioasa-i mărturie: „și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14). 
Omenirea Îi oferă lui Dumnezeu darul ei cel mai prețios: Fecioara Preacurata, răspunzând Darului suprem, sacrificial al Bunătății, Iubirii, Milei dumnezeiești: Cuvântul și Fiul lui Dumnezeu Care Se face Om născându-Se din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Iar Tatăl ceresc, Care, la Buna Vestire, Îl trimite pe Duhul Sfânt să Se pogoare peste Fecioara săracă din Nazaret (Luca 1, 35), iar la râul Iordan, la ieșirea din apă a Domnului Iisus Hristos, deschizând cerurile, pe Același Duh Sfânt, Duhul lui Dumnezeu „pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El” (Matei 3, 16), cerescul Părinte, la apa botezului ioaneic, „peste ape multe” Își face auzit glasul de tunet prin inconturnabila mărturie: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17), întocmai ca și pe Tabor, la schimbarea la față: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Matei 17, 5), după cum scrie și celălalt martor al transfigurării Domnului, alături de Iacob și Ioan, fratele lui, Petru, în cea de-a doua epistolă sobornicească: „v-am adus la cunoștință puterea Domnului nostru Iisus Hristos și venirea Lui nu luându-ne după basme meșteșugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noștri. Căci El a primit de la Dumnezeu-Tatăl cinste și slavă atunci când, din înălțimea slavei, un glas ca acesta a venit către El: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit». Și acest glas noi l-am auzit pogorându-se din cer pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt” (II Petru 1, 16-18). El a venit în lume „dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11), nici chiar înșelătorul nu și-a irosit obrăznicia căutând să-L ispitească, după botezul în Iordan, pe Fiul Omului, atunci când Duhul L-a dus în pustiu să fie ispitit (Matei 4, 1), ceea ce se și întâmplă după postul celor „patruzeci de zile și patruzeci de nopți” (Matei 4, 2), dar, după cele trei celebre tentări, pentru îndestularea trupului emaciat de post, pentru sfidarea legii gravitației forțându-se porunca divină către îngeri în scopul minunii cu orice preț și, în cele din urmă, invitația la închinare înaintea stăpânitorului lumii căzute pentru dobândirea slavei deșarte a tuturor imperiilor și gloriei lor trecătoare, numai că Biruitorul morții îl biruie pe necurat, alungându-l și răsturnând căderea primilor oameni: nu închinare la puterea lumii și slujirea întunericului, ci precum „scris este: «Domnului Dumnezeului tău să te închini și Lui singur să-I slujești»” (Matei 4, 10). Și „atunci L-a lăsat diavolul și... îngerii venind la El Îi slujeau” (Matei 4, 11). El este Cel născut din veci din Tatăl fără de mamă, Fiul lui Dumnezeu și Cel născut „la plinirea vremii” din Maica Fecioară fără de tată, Fiul Omului, Noul Adam, Dezrobitorul, Izbăvitorul nostru de moarte. A Lui naștere după trup o serbăm. Lui, Fiului lui Dumnezeu, Mijlocitorul nostru înaintea Tatălui, înnobilați de El, prin credința în El și tainica lucrare a harului Duhului Sfânt asupra vieții noastre, prin purificarea, cu smerită, stăruitoare rugăciune a inimilor și arderea mistică, prin Sfintele și Preacuratele, Înfricoșătoarele lui Hristos Taine, a spinilor tuturor păcatelor, prin spălarea întinăciunilor și înfrângerea egoismului cu scump Sângele Mielului lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii și primind merindea pentru viața veșnică și iertarea păcatelor în cuminecarea cu Sfântul Său Trup și cu Prețiosul Său Sânge, Îi aducem, la vremea sărbătorii, dar și în eternitate, toată mărirea, cinstea și închinarea în Duhul Sfânt, spre bucuria Tatălui nostru Cel din ceruri, sub privirile fericite ale Preasfintei Sale Maici, Născătoarea de Dumnezeu!

Sărbători fericite și binecuvântate tuturor! 

Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut! 

Veniți cu toții să ne bucurăm și să ne veselim că mare și neîmpuținată este dragostea părintească a Tatălui ceresc pentru noi, prin venirea la noi și răscumpărarea noastră de către Fiul lui Dumnezeu înomenit, în Carele crezând nu ne mai poate înfricoșa moartea și chiar dacă vom adormi, în nădejdea învierii de obște ne îndreptăm știind și cunoscând că, prin harul Duhului Sfânt, în Hristos vii rămânem și vom fi, în comuniune cu Isvorul vieții, în viață datorită Vieții, în lumină datorită Luminii lumii, în Hristos prin Hristos, cu Hristos în Duhul Sfânt, în sfântă înfiere în brațele părintești ale Tatălui ceresc, sub blânda privire maternă a Maicii Mirelui Bisericii. Nu vă descurajați, nu ascultați de părintele minciunii și netrebnicele-i slugi! Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut! Este nevoie doar să ne întoarcem la El cât mai avem timp și nu e prea târziu! Bucuria și pacea Domnului să fie cu voi, cu toți și cu toate! Amin. 
Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și părtășia Duhului Sfânt să fie cu voi toți, ocrotindu-vă pe toți și pe toate! Amin. 

Al vostru, al tuturor, 
de mult bine doritor și recunoscător 
pentru dragostea oferită și pentru calda și sfânta îmbrățișare fraternă, cu părintească prețuire și rugăciune neînfrântă, 


† Sofronie
Episcopul vostru


Dată în Reședința Episcopiei noastre din Cetatea Oradiei la serbarea Nașterii după trup a 
Domnului nostru Iisus Hristos în Anul Domnului 2024.