13 februarie 2014. La Taj Mahal cumperi un bilet forigner cu 750 de rupii şi primeşti acoperitoare pentru încălţăminte şi o sticlă de apă. Pentru alte 300 de rupii, un turist cu piciorul luxat poate avea la dispoziţie un cărucior, cu om care să-l impingă inclus. Câţiva tineri îşi prezintă autorizaţia de ghid, oferindu-se să te conducă peste tot. I-am văzut în incintă, alegând locul pentru poze şi gonind vizitatorii singuri.

Am intrat în acest paradis făcut de mână omenească, fără să auzim glasuri îngereşti. De departe se auzeau frânturi de conversaţie în engleză, franceză şi germană, iar atmosfera occidentală includea şi obişnuitele grupuri de japonezi înarmaţi cu aparate foto avide şi performante. Ineditul l-au reprezentat câţiva tineri indieni, care au răsfoit ziarul Crişana...

„Am găsit un mausoleu de gresie şi las unul de marmură", ar fi putut spune Shah Jahan, cu augusta mândrie de împărat roman. Într-adevăr, Taj Mahalul e mai mult decat am vazut ieri în Delhi. Am privit impozanta construcţie de marmurţ şi am fotografiat-o şi noi din toate unghiurile. Dar mai grandioasă pare pasiunea acestui barbat pentru femeia care i-a nascut 14 copii (dintre care unul l-a şi detronat). Această construcţie prelungeşte căsnicia cu Mumtaz Mahal către eternitate. Şi e cert că femeia aceasta valora mai mult decât greutatea ei în aur, de vreme ce o jumătate de tonă din preţiosul metal reprezintă doar parte din investiţia făcută de soţul îndoliat. Cu siguranţă că Byron nu l-a luat în calcul pe acesta din urmă, când se-ntreba ce versuri ar mai fi născut o eventuală împlinire a iubirii lui Petrarca.

În interiorul mausoleului se aude clinchetul bănuţilor care cad pe marmura celor două cripte. Cea mai mică e situată chiar sub cupolă şi are alăturea una mai mare, probabil a regelui. El pare să fi renunţat şi la pământence şi la zecile de hurii care ar fi putut să-l aştepte în cer, pentru a se odihni aici, lângă cea „Aleasă".

Se spune despre fortul Agra ca ar fi fost cel mai important din toată India. Umblăm prin curţile interioare, ajungem în vestita sală de audienţe şi privim Tah Mahalul de pe o terasă. După o oră de plimbare, ne prinde oboseala. Stând pe o bancă, îmi amintesc saturaţia care mă apucase acum câţiva ani în Atena. „Mi-e greaţă de atâtea pietre", ar putea exprima mahmureala universală a turistului. Construcţiile acestea lustruite de timp şi de multe generaţii devin o povară de care te scapă doar întoarcerea acasă şi în cotidian. Te poţi, totuşi, destinde, cumpărând de la caţiva localnici descurcăreţi pisatul care-ţi garantează că una dintre veveriţele acestea zglobii o să vina să-ţi mănânce din palmă. Sau undeva în apropiere, mâncând tu însuţi un Chicken Handi Biryani...

Dacian BRADEA