12 februarie 2014. Aşa cum am stabilit aseară, maşina ne aşteaptă în faţa hotelului la ora nouă. Părăsim Cuibul (Hotel „The Nest”) cu bagaje cu tot, căci vrem să profităm din plin de cele opt ore şi 80 de kilometri. Prima oprire e la templul hindus Birla. Urmează Parlamentul, cabinetul primului ministru, Rashtrapat Bhawan - reşedinţa preşedintelui, toate văzute din mers, căci maşinile nu au voie să oprească.

Trecem pe lângă India Gate, moscheea de ieri şi Purana Qila fără să oprim, şi-i amintim şoferului că mai avem de petrecut şapte ore împreună. Faptul că trenul nostru e la două ore după cinci îl convinge să încetinească ritmul. Stăm o oră la mormântul lui Humayun şi apucăm să ne plimbăm peste tot. Am reţinut maliţiozitatea cu care a zis că noi vom plăti 250 de rupii, iar indienii plătesc doar zece, deci profităm de tot ceea ce poate fi călcat, văzut şi fotografiat. Ştim că acest loc a inspirat Taj Mahalul şi măreţia lui ne face să ne întrebăm ce poate fi în plus dincolo. Aici întâlnim şi mulţi turişti europeni, noi înşine fiind luaţi drept ruşi sau francezi.  Revenim la maşină şi o luăm spre sud. De data asta refuzăm noi oprirea la templul Askcon, grăbiţi spre Lotus, un fel de mall al tuturor religiilor. Stăm la coadă, avem parte de prima iniţiere, dincoace de pereţii de sticlă ai sanctuarului, dar plecăm înainte de a păşi înăuntru. Înăuntru era cel mult o biserică goală. Iar bisericile goale sunt mai triste decât oamenii fără suflet. Accept doar faptul că bahaii au construit o operă de artă şi nimic mai mult. M-am mulţumit să număr petalele florii de lotus şi mi-am întors gândul la foile de ceapă ale catedralei moscovite. Nectarul acestei flori nu e verificat de timp. Ideea e tentantă, dar vizibil periculoasă. Cum ar părea Uniunea europeană dacă ne-ar pretinde să ne uităm identitatea? Indiferent cât de tare ne înfrăţim, nu ne amestecăm mamele. Ce peisaj deşertic ar oferi o lume cu o singură religie! Ce uşor bate vântul peste dunele de nisip! Lipseşte ceva. Nu m-am descălţat cu evlavia de la templul din Amritsar, iar ciorapii pe care îi păstrasem în picioare i-am aruncat în primul coş de gunoi. Un gest de apostol dezamăgit, care-şi scutură praful de pe picioarele obosite.

Fortul Roşu şi Moscheea Jama Masjid

Vedem un Mc' Donalds şi intrăm grăbiţi. Nu ne mai deranjează să luăm mâncare de la indieni, dar după prima muşcătură constatăm ca Mc Puiul a mâncat prea multă soia. Şoferul are două tentative de a ne face să intrăm în magazine cu suveniruri şi-n final parchează langă Qutub Minar. Aici a început oraşul acum un mileniu şi aici şi-au marcat musulmanii sosirea în India numai un secol mai târziu. Nu ştim ce înălţime are turnul acesta imens, dar ambiţiosul Aibak ar fi construit unul de două ori mai mare, dacă mai trăia. Nicu făcea poze pe geam şi hindusul acesta bătrân, cu părul vopsit în portocaliu, îi aruncă: -You are interested in Mona Lisa!  Urmatoarea oprire ne lămureşte cât de deşarte sunt pasiunile şi idealurile omeneşti. "He Ram", ar fi exclamat pe 30 ianuarie 1948, Gandhi, acest Lincoln in dhoti, surprins că timpul nu-i mai permite să adauge încă ceva în amalgamul de fapte şi nefapte din viaţa sa. Poate alţii au înţeles că e vorba de o rugăciune (O, Doamne!), dar eu simt greutatea cu care te dai la o parte din lumea despre care credeai că e clădită de tine.  M-am descălţat să ajung la piatra care aminteşte locul pe care a fost incinerat şi mi-am amintit cutremuratoarele cuvinte cu care şi-a vestit moartea: "Singurul mod prin care dragostea pedepseşte e suferind". Ultima oprire e între moscheea Jama Masjid şi Lal Qila (Fortul Roşu). Plătim câte trei sute de rupii pentru fiecare aparat foto şi încă o sută pentru urcarea într-unul dintre minarete. Priveliştea e minunată şi ne dăm seama că imensitatea fortului nu ne mai permite să-l vizităm.  Cele opt ore sunt pe terminate şi suntem mulţumiţi de ce am văzut. Venind spre gară, mă gândesc însă că aici n-am avut furnicăturile pe care mi le dadeau capitalele occidentale. Adevărul e că n-am auzit niciodată pomenindu-se în casă de Ashoka Road sau de Panchkuian Marg...

Dacian BRADEA