Moto: Și în ținutul acela erau păstori care stăteau pe câmp și-și păzeau turma, făcând noaptea de strajă. Și, iată, îngerul Domnului a strălucit împreurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Și îngerul Domnului le-a zis: Nu vă temeți. Că, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul că-n cetatea lui David vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul. Și acesta vă va fi semnul: veți găsi un Prunc înfășat și culcat în iesle (Evanghelia după Luca, 2:8-13)

Din ținutul atât de aspru al pustiei care adăpostește mânăstirea Sfântului Sava cel Sfințit din adânca și întortocheata vale a Judecății de Apoi străbătută de pârâul Chedron venind de sus dinspre Ierusalim spre a se vărsa în Marea Moartă, părinții îndrumători ne-au condus cu autocarul la tăpșanul unde există și acum peștera păstorilor care l-au văzut pe Pruncul Iisus înfășat și culcat în iesle, întâiul născut al Fecioarei Maria și Dreptului Iosif. Întâiul născut în limbajul biblic nu se referă neapărat la existența unor frați mai mici, ci la preeminența evidentă, stabilită de prescripțiile Legii Vechi care acordau primului născut de parte bărbătească o demnitate aparte, prerogative speciale și chiar sacralitate și primul născut al vechilor iudei era adus cu mare cinste la templul din Ierusalim. Mai târziu, în monarhiile ereditare răspândite pe tot cuprinsul lumii, primul născut devine prinț moștenitor al tronului și poartă titlurile de diadoh (la bizantini și greci), delfin (dauphin,la francezi)și țarevici (la ruși, bulgari, sârbi).

Minunatele și primele semne divine cu privire la nașterea aceasta unicã în lume nu au fost împãrtãșite liderilor religioși de la Ierusalim, ci modeștilor pãstori curați la suflet și contemplativi de pe dealurile Iudeii, oameni smeriți, truditori, curați cu inima și care își fãceau conștiincios datoria lor fațã de familie și comunitatea în care trãiau. Este pilduitoare semnificația adâncã a faptului cã doar unor oameni obișnuiți, modești, li s-a dat sã vadã pentru prima oarã slava venirii lui Isus, Omul Îndumnezeit și Dumnezeul Umanizat care a venit pe pãmânt spre a ne oferi o mântuire nesperatã, un semn grãitor cã oamenilor mari care nu și-au pierdut încã inima de copil și celor curați cu inima, li se deschid cel mai lesne porțile împãrãției cerurilor, așa cum a predicat mai târziu Iisus pe Muntele fericirilor din Galileea. Un aspect inedit avea sã fie faptul cã Pruncul era înfãșat și culcat într-o iesle, lucru de mirare chiar în ochii pãstorilor care cât de cât aveau o casã sau adãpost mai acãtãrii decât o simplã grotã. Un loc umil, dar în care s-a nãscut Împãratul slavei, la prima vedere mintea umanã nu poate concepe ca Mântuitorul Lumii sã pãtrundã în istoria umanitãții nu în chipul unui cuceritor precum Caesar sau Alexandru Macedon sau imperatorii din Roma atotstãpânitoare, ci ca un prunc nou-nãscut, nevinovat și aparent cu totul lipsit de orice apãrare. Cu toate aceste semne modeste, dãrnicia cerului nu a mai putut fi opritã, fiindcã o oaste cereascã de îngeri și-a fãcut apariția, cântând și lãudând pe Dumnezeu cu cântarea binecunoascutã sub numele de Gloria in Excelsis Deo ( spre mai marea slavã a lui Dumnezeu), pentru cã viața Pruncului avea sã aducã slavã lui Dumnezeu, pace pe pãmânt și bunã învoire între oameni. Dupã apariția îngerilor, pãstorii s-au dus în grabã spre Betleem, unde i-au gãsit pe Maria, pe Iosif și pe Pruncul Iisus, în iesle. Ei au relatat emoționați despre vizita îngerului, provocând multã mirare în rândurile celor din staul. Numai Maria Fecioara nu s-a mirat, fiindcã ea avea o înțelegere mai profundã a tot ceea ce se petrecea, dat fiind miracolul Bunei Vestiri a nașterii Pruncului ce îl va aduce pe lume spre mântuirea întregului neam omenesc.

Aflãm de la pãrintele Ciprian cã în anul 384, o pelerinã, pe nume Egeria, a vãzut, într-o vale aproape de Betleem „o bisericã ce se numește «La Pãstori», cu o grãdinã mare înconjuratã de un zid drept și, de asemenea, cu o foarte frumoasã peșterã adãpostind un altar”. Iar Fericitul Ieronim identificã acest câmp cu locul unde „Iacob și-a întins cortul, dincolo de turnul Migdal-Eder” (Facerea 35, 21) și menționeazã cã acel turn se gãsește la o distanțã de o mie de pași de Betleem, înspre est. Inițial, a existat numai un mic altar ce a fost ridicat într-o peșterã naturalã pardositã cu mozaic. Pe la mijlocul secolului al V-lea, peștera a fost lãrgitã în mod considerabil, pentru a permite construirea unei biserici. În același timp, a fost înãlțatã o bisericã în formã de U, deasupra peșterii. Cu trecerea timpului, nici noua bisericã nu a mai fãcut fațã valurilor successive de pelerini și, de aceea, pe la începutul secolului al VI-lea a fost ridicatã o bisericã impunãtoare, cu coloane de marmurã și pardosealã de mozaic, decoratã cu motive creștine. Surse istorice și ecleziastice au prezentat Satul Pãstorilor drept punctul de pornire al ceremoniei organizate cu ocazia Nașterii Domnului cãtre Betleem. În anul 614, perșii au distrus aceastã bisericã, dar a fost reconstruitã mai târziu de cãtre Patriarhul Modest. În anul 670, episcopul francez Arculfus, peregrinând prin țara Sfântã timp de nouã luni, a scris cã a vizitat și el acea bisericã, în care se gãsesc și mormintele a trei dintre pãstori. El menționeazã cã locul se afla situat la 1,5 kilometri est de Betleem. Dupã cucerirea arabã, biserica a fost folositã de monahii ce se nevoiau în pustiul Iudeii. În secolul al X-lea, doar peștera mai era accesibilã pelerinilor. În anul 1972, în urma unor sãpãturi arheologie fãcute la inițiativa Patriarhiei Ierusalimului s-au descoperit urmele a trei biserici, din secolele V, VI și VII, astfel încât, pentru pãstrarea acestor valoroase mãrturii istorice, o nouã bisericã a fost ridicatã în apropierea peșterii. Biserica are acum trei altare închinate Maicii Domnului (centru), Sfântului Mare Mucenic Pantelimon (dreapta) și, respectiv, Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril (stânga). În prezent, Satul Pãstorilor sau Beit Sahour este în majoritate creștin, dar existã și o minoritate de musulmani veniți dupã anul 1948.

Ne aflăm într-un ținut mitic unde o naștere a schimbat istoria lumii întregi, la vreo doi kilometri de Betleem într-o porțiune de șes unde într-o dumbravă de măslini s-a ridicat demult o bisericuță în numele păstorilor care au auzit despre nașterea Mântuitorului. Mediul în care Pruncul binecuvântat a văzut lumina zilei era sărăcăcios, în sătucul de lângă Betleem păstorii aveau grijă în acea noapte rece și umedă de iarnă ca turmele să nu le fie atacate de lupi ori alte sălbăticiuni. Era ținutul unde strămoașa lui Iisus, moabiteanca Ruth, a lui Noemi noră, culesese spice de grâu pe un lan străin spre a astâmpăra foamea ei și a soacrei sale, pe care nu a părăsit-o la greu și unde păstorul David păscuse oile tatălui său, luptând cu fiarele și care dobândise destulă dibăcie și curaj să-l înfrunte și să-l învingă mai târziu pe uriașul Goliat în numele Dumnezeului lui Israel.

Primii martori atestați ai nașterii Mântuitorului nostru au fost păstorii de la Betleem și magii veniți din ținuturi îndepărtate, simboluri ale popoarelor lumii care vor primi învățătura creștină. Este interesant cum singurul evanghelist care aminteşte prezenţa păstorilor din Betleem la evenimentul naşterii lui Iisus Christos este Luca (2:8-20). Era ceva obişnuit ca păstorii să stea afară, pe câmp, în acea perioadă a anului, după cum relatează Sfânta Scriptură. Din culegerea ebraică Mişna reiese că turmele de lângă Betleem nu erau unele oarecare, aici fiind crescuţi mieii care urmau să fie sacrificaţi la marele templu din Ierusalim, aflat la doar câţiva kilometri distanţă. Legătura dintre aceste turme și rolul sacrificial al Mântuitorului Iisus, „Mielul lui Dumnezeu, care îndepărtează păcatul lumii” (Ioan 1:29), este mai mult decât evidentă.

Vestea atât de mult așteptată de către poporu iudeu a naşterii Mântuitorului și prorocită din timpurile Vechiului Testament le-a fost adusă în sfârșit păstorilor de un sol ceresc, de un înger, al cărui nume nu este amintit şi a fost însoţită de niște elemente reale, palpabile: un prunc nou-născut, nişte scutece şi o iesle. Umilii și anonimii păstori s-au pus pe drum imediat spre Betleem, unde L-au găsit pe Iisus, împreună cu părinţii Săi, într-un staul încropit într-o peșteră din apropierea unui han (caravanserai, în arabă). Pruncul Iisus Şi-a început viaţa pământească printre animale (conform unor cercetători ai Bibliei, au fost doar oi blânde, nu şi alte animale, aşa cum sugerează picturile de inspiraţie biblică). Două dintre cele mai cunoscute metafore biblice fac referire la Iisus ca Miel (Ioan 1:29), dar şi ca Păstor, referință legată în mod expres de păstorii printre care a văzut lumina zilei (Ioan 10:14).

Într-un celebru tablou intitulat Adorația păstorilor (cca. 1510) de Lorenzo di Credi, se văd de-o parte și alta a Pruncului Iisus și a Mamei Sale preoți în vârstă, dar și tineri cu mâinile împreunate în chip de rugă sau îngenuncheați, iar un păstor frumos și tânăr ține în sân un miel, întruchipare a Mielului Hristos care se va jertfi mai târziu pentru păcatele omenirii.

 Vedem astfel cum modeștii păstori de lângă Betleem (din locul unde înainte vreme strămoșii Ruth moabiteanca a adunat spice și David a păzit turmele tatălui său), au fost primii martori de visu et de auditu ai venirii pe lume a Fiului lui Dumnezeu, vizita lor la staul precedând sosirea magilor cei puternici și bogați. Săracii au venit înaintea bogaților la nașterea lui Iisus Hristos, nefiind nimic întâmplător pe lumea asta! Păstorii de atunci au fost supranumiţi „primii evanghelişti ai erei creştine”, deoarece „au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre Acest Copil” (Luca 2:17). Comentatorii Bibliei au văzut în faptul că nişte păstori anonimi au avut favoarea de a fi anunţaţi despre naşterea Fiului divin o dovadă a harului lui Dumnezeu faţă de oamenii simpli, faţă de cei săraci şi neînsemnaţi. Păstorii au şi o valoare simbolică în cadrul istoriei biblice. Prezenţa lor aminteşte de păstorul Abel a cărui jertfă a fost primită de Dumnezeu, lucru ce a stârnit gelozia fratelui său Cain, apoi amintește, după cum am mai amintit, de regele David, care a fost păstor înainte de încoronare şi care marchează un punct de referinţă în linia genealogică a lui Mesia (Matei 1:1-17), Iisus fiind numit şi „Fiul lui David”. Păstorul lumii – Christos – Se naşte în preajma păstorilor pentru a-şi împlini menirea şi pentru a fi confirmat ca Rege al lumii.

Turiştii care vizitează Ţara Sfântă au posibilitatea de a vedea în preajma Betleemului mai multe locuri considerate, tradiţional, drept câmpurile unde s-au aflat păstorii în noaptea naşterii lui Iisus. Scena atât de des întâlnită în pictură a adorării lui Iisus de către păstori a fost evocată adeseori în arta de inspiraţie creştină, fiind valorificată de artişti ca Andrea Mantegna (1451-1453), El Greco (1541-1614) sau Guido Reni (1630-1642).

 

Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie/ Era pe când nu s-a zărit/ Azi o vedem, și nu e ( Eminescu- La steaua)

Privind la steaua magilor, la steaua călăuzitoare din tablourile pictate din peștera unde au fost înmormântați câțiva păstori, îndemnați de preoții noștri am cântat cu însuflețire colindul nostru românesc Trei păstori se întâlniră și ne-am adus aminte de strălucitele versuri ale lui Mihai Eminescu din poezia La steaua…

Nu putem însă să nu-i vedem sub steaua magică și pe magii zugrăviți în picturile din peșteră și din biserica ridicată lângă grota de altădată a păstorilor. Identitatea şi numărul acestor crai, numiţi şi magi, au stârnit imaginaţia popoarelor creștine şi au născut numeroase legende. Cuvântul „mag” provine din grecescul magos şi din vechiul cuvânt persan magu, ambii termeni desemnând o clasă specială de învăţaţi din Orient, cu multiple preocupări în preoţie, astronomie, astrologie, interpretarea viselor, filosofie etc.

Matei este singurul evanghelist care menţionează pelerinajul la care s-au încumetat magii, îndemnați în mod irepresibil de strălucirea unei stele ce lumina și în timpul zilei. Conduşi de „steaua lui Iacov” (Numeri 24:17), ei au călătorit spre Ierusalim, unde au cerut informaţii despre naşterea noului rege al iudeilor. Această stea cu strălucirea ei deosebită a stârnit curiozitatea științifică a savanților. În 17 decembrie 1603 s-a produs conjuncția a două planete mari Jupiter și Saturn în semnul zodiacal al Peștilor, în triunghiul apei, iar în primăvara anului 1604 ele s–au unit în triunghiul focului la Marte și în septembrie 1604, între planetele Martie și Saturn, s-a ivit o nouă stea de mărimea celei dintâi și care a strălucit un an întreg, iar apoi, încetul cu încetul, și-a redus luminozitatea în martie 1606 și a dispărut. Aceste fenomene au atras atenția savantului și astronomului Johannes Kepler (1571- 1630), care a confirmat teoria apariției miraculoasei stele din vremea nașterii lui Iisus Hristos, despre care a afirmat că a fost, de fapt, o conjuncție a lui Jupiter cu Saturn în constelația Peștilor. Conjuncţia din anul 7 î.e.n. a fost sesizată de către astronomii timpului şi s-a repetat de trei ori cu maxime succesive la 23 mai, 3 octombrie şi 4 decembrie. Acest fapt pare confirmat şi de o tabelă de lut ars găsită în ruinele Babilonului, azi expusă în Muzeul Vaticanului din Roma. Din această tăbliţă rezultă că „steaua magilor” a fost observată timp de cinci luni. Inscripţia cuneiformă de pe tabela de lut ars face următoarea precizare: „Jupiter şi Saturn în zodia Peş­tilor”. După lăudabilele strădanii ale lui Kepler au apărut numeroase alte ipoteze, mai mult sau mai puţin plauzibile, în dorinţa de a aduce evenimentul astronomic cât mai aproape de presupusa dată de naştere a lui Iisus, o dată pe care, chiar cele două poveşti evanghelice cunoscute o plasează foarte aproximativ, adică într-un interval de 12 ani.

Regele Irod cel Mare, speriat de apariția intempestivă a stelei și aflând de la preoţi şi cărturari că Mesia urma, după vechile Scripturi, să Se nască în Betleem, i-a chemat pe magi la o întrevedere secretă, rugându-i să-i dea şi lui de ştire unde se află noul-născut, pentru a merge să I se închine. Intenţia ascunsă a lui Irod era aceea de a-L ucide pe prunc. Magii L-au găsit pe Iisus, I-au oferit darurile lor şi apoi s-au întors pe alt drum, fiind înştiinţaţi de Dumnezeu printr-un vis „să nu se mai întoarcă pe la Irod” (Matei 2:12).

Biblia nu le menţionează numele, naţionalitatea sau numărul, nici sursa cunoştinţelor lor profetice. Lipsa acestor detalii a dus la diverse speculaţii de-a lungul timpului. În arta creştină timpurie, se regăsesc imagini cu doi, trei sau patru magi, iar tradiţiile răsăritene menţionează chiar şi doisprezece magi. În secolul al VI-lea, s-a conturat în creştinismul occidental ideea că numărul magilor ar fi fost de trei, judecând după numărul darurilor pe care I le-au oferit pruncului Iisus: aur, tămâie şi smirnă.

Monahul benedictin Beda cel Bătrân (în latinește Beda Venerabilis), în anul 735, a nominalizat magii în opera sa Excerpta et Collectanea. Unul dintre ei s-ar fi numit Melchior, fiind rege al Arabiei. Întrucât era cel mai vârstnic dintre magi, avea părul şi barba albe. Aurul pe care I l-a oferit lui Iisus simbolizează caracterul regal al nou-născutului. Despre Gaşpar s-a spus că ar fi fost tânărul rege imberb al Tarsului. El I-a oferit Pruncului tămâie, simbol al spiritualităţii, evocând rolul Său de Mare-Preot. Al treilea mag, Baltazar, era, în opinia Beda Venerabilis, un rege al Etiopiei, despre care se știe că a fost un vechi leagăn al creștinismului. Baltazar era de vârstă mijlocie şi i-a oferit Mântuitorului smirnă, ca simbol al sacrificiului, dar şi al faptului că El avea să-i vindece pe mulţi de boli trupești ori sufletești.

Mai multe legende creştine susţin că, după întoarcerea în locurile lor natale, magii ar fi răspândit vestea naşterii Mântuitorului. Ei s-au dedicat binefacerilor, fiind botezaţi mai târziu de apostolul Toma. Ulterior, conform tradiţiei neverificabile, au devenit preoţi şi episcopi.

Pelerinajul magilor este o temă întâlnită frecvent în catacombele romane. De asemenea, artişti ca Diego Velásquez (1599-1660), Sandro Botticelli (1445-1510) sau Leonardo da Vinci (1452-1519) au realizat opere memorabile pe baza acestui episod biblic. Călătoria magilor evidenţiază rolul credinţei active, a faptului că Împărăția lui Dumnezeu se dobândește prin luptă și sacrificiu, prin credință lucrătoare și nu prin pură visare, iar faptul că nişte păgâni au fost primii care I s-au închinat lui Iisus subliniază în mod clar caracterul universal al Evangheliei și că Iisus S-a născut spre a mântui nu numai neamul ales, ci toate celelalte neamuri ale pământului.

 La început, ne spune părintele Ciprian, aici a fost doar o biserică foarte modestă, un loc de rugăciune unde se adunau primii creștini spre a cinsti locul divin, lucru ce reiese în urma vizitării acestei peșteri unde o veche inscripție arată că locul a fost folosit pentru îngroparea a trei dintre păstori. Dar în peștera păstorilor alături de ceilalți pelerini bihoreni am văzut văzut mozaicuri și urme lăsate de săpăturile arheologice care indică deosebita vechime a locului, iar deasupra peșterii am putut vedea mai multe coloane, vase din piatră și alte obiecte păstrate de la biserica din secolul al V-lea. Aflăm de la părintele Ciprian că la începutul secolului al VI-lea s-a ridicat un alt sfânt locaș mai mare pentru a se putea oficia cum se cuvine slujbele preoților și să adăpostească mulțimea pelerinilor închinători. A urmat dezastrul cauzat de invazia perșilor din anul 614 care a măturat întreaga Palestină creștină și ale cărei urme se constată și azi. Din fericire, după tristul eveniment, Patriarhul Modest al Ierusalimului a refăcut biserica păstorilor, aproximativ pe la 670. Marea biserică a fost ridicată însă cu începere din anul 1972, când în urma unor săpături arheologice s-au mai descoperit ruinele a trei lăcașuri din secolele V-VII. Biserica din zilele noastre are trei altare, cel din mijloc este închinat Maicii Domnuui, cel din dreapta este consacrat Sfântului mare mucenic Pantelimon, iar cel din stânga este dedicat Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Biserica are o nouă pictură cu multe episoade memorabile din istoria mântuirii și un mobilier sculptat în lemn cu deosebită artă și pricepere, iar acustica locului este una specială, impresionantă, unde se aud foarte bine toate luările de cuvânt ale preoților noștri, bineveniți călăuzitori ai pelerinilor în Țara Sfântă. (Va urma)