Se impută ades ortodoxiei noastre răsăritene că nu ar fi lucrativă, omniprezentă în lume, activă, mondial-misionaristă etc., precum credința catolică apuseană. Un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, decât în anumite limite.

Ortodoxia este la fel de lucrativă și luptătoare ca și... surioara ei catolică din Apusul Europei. Dacă unii critici insistă asupra unei filosofii a contemplației proprie ortodoxiei, nu trebuie să uităm că în chiar Franța catolică un autor vorbea elogios despre Le droit a la paresse (Dreptul la... tihnă), desigur nu la o tihnă ordinară, ci la un repaos întremător care să dea ocaziune minții să lucreze, la un otium elegans, productiv, la urma urmei, un otium în accepțiunea sa latinească, de timp liber dedicat activităților intelectuale rafinate. Bunul Dumnezeu nu ne-a creat pentru a deveni prin noi înșine sclavi, care să se uite numai în pământ și să nu mai apuce a privi înaltul cerului din cauza preocupărilor stresante și zilnice.

Chiar în Franța catolică, autorul Paul Lafargue în celebra sa lucrare LE DROIT A LA PARESSE, subintitulată refutation du droit au travail de 1848 (respingere a dreptului la muncă din 1848), publicată în 1880 și apoi în 1883, ia în derâdere mitul fals al muncii, constituindu-se într-un adevărat manifest social, demistificând munca și statutul său de valoare.

În introducerea operei sale, Paul Lafargue îl citează pe Adolphe Thiers, fost președinte al Franței între 1871-1873, care spunea că trebuie să opunem filosofiei care crede că omul s-a născut pe pământ pentru a suferi cu o alta, prin care omul… să se bucure. Autorul Lafargue crede că preoții, economiștii, moraliștii sunt la originea dragostei absurde pentru muncă. În dezvoltarea ideii că munca necurmată și irațională este o dogmă dezastruoasă, autorul își exprimă marea mirare pentru această stranie nebunie care este dragostea pe care clasa muncitoare o are față de munca abrutizantă pe care el o descrie ca fiind cauza oricăror degenerescente intelectuale, oricăror deformări organice. Altădată această dragoste de muncă nu era universală: societățile primitive pe care  misionarii comerțului ori ai religiei nu i-au corupt încă cu doctrina creștină, cu dogma muncii și apoi chiar cu sifilisul, aveau o altă percepție despre muncă și vechii filosofi considerau munca drept o degradare a omului liber.

Autorul descrie condițiile dificile de muncă ale clasei muncitoare în Franța capitalistă a secolului al XIX-lea și denunță influența nefastă a unui progres tehnic pe cale să dezumanizeze omul, dar care, cu înțelepciune, ar fi putut deveni benefic. După Lafargue, mașinismul ar fi trebuit să ducă la o diminuare a timpului de muncă până la trei ore de muncă pe zi. Lafargue denunță patronii care îi obligă pe bărbați, femei și chiar copii să lucreze până la l2 ore pe zi. El trage concluzia ca Revoluția din 1789 cu ideile sale burgheze nu a aranjat mare lucru cu proclamarea stridentă a drepturilor omului și cetațeanului, ignorând cu bună știință un drept elementar al omului: dreptul la tinhă (le droit a la paresse), un drept cu nimic mai prejos decât alte drepturi. Lafargue a scris că sclavii și  condamnații lucrau mai puține ore decât muncitorii vremii sale. În acest context al revoluției industriale, scrie Lafargue, ceea ce urmează este supraproducția cauzată de progresul tehnic, dar care, în loc să libereze ființa umană de robota cea grea și cea penibilă, intră în concurență cu omul, pe măsură ce mașina se perfecționează și doboară munca acestuia cu o rapiditate și precizie neîncetate, de netrecut pentru bietul muncitor, dar care, în loc să prelungească repaosul de altădată al omului, îi dublează acestuia ardoarea și frenezia de a munci și mai mult, ca și cum ar vrea să concureze cu însăși mașina. Rezultă de aici o creștere necontrolată a timpului de muncă prin suprimarea zilelor libere și a sărbătorilor și creșterea în acest fel a producției industriale. Lafargue explică în mod ironic că burghezii sunt atunci constrânși să oprească procesul de muncă și se acomodează cu acest stil de viață și nu mai pot da îndărăt, dar atunci proletarii, luând cuvânt de ordine Cine nu munceșe nu mănâncă!, se pun în situația de a-i obliga și pe burghezii leneși să muncească. Aceștia, însă, se înconjoară de pretorieni, de polițiști, de magistrați, pentru a se salva de primejdie.

Pentru a combate munca necurmată și supraproducția, Lafargue propune trei ore de muncă pe zi, pentru ca oamenii să se poată consacra plăcerilor intelectuale  ale vieții. “Dacă, smulgând din inima sa viciul (muncii) care îl domină și ofilește natura sa, clasa muncitoare s-ar ridica în teribila sa forță, nu pentru a cere drepturile omului, care nu sunt decât dreptul la exploatare capitalistă, nu pentru a cere dreptul la muncă, care nu este decât dreptul la mizerie, ci pentru a făuri o lege de arian, apărând oricărui om dreptul de a munci doar trei ore pe zi, Terra, vechea Terra, fremătând de bucurie, ar simți cum se revarsă în ea un nou univers…”

Suntem pe Muntele Athos când discutăm cu niște călugări români și despre toate aceste lucruri, inclusiv dreptul la tihnă, dreptul de a mai privi spre cer. Omul s-a născut pentru a privi în sus spre Dumnezeu și nu în jos, spre tenebrele morții. Suntem într-o parte a pământului grecesc, unde altădată filosoful Aristotel prevedea că, dacă fiecare unealtă ar putea executa fără ordine, ci prin ea însăși, funcțiunea sa proprie, precum capodoperele lui Daedal care se mișcă ele însele, sau după cum trepiedele lui Vulcan se pun pe treabă în misiunea lor sacră, dacă, de exemplu, firele s-ar țese ele singure, șeful de atelier nu ar mai avea nevoie de ajutoare, după cum stăpânul nu ar mai avea nevoie de sclavi, atunci s-ar împlini un mare deziderat al omenirii. Marele vis al filosofului Aristotel, căruia i-am vizitat parcul tematic din satul său Stagira, înainte de a călători spre Sfântul Munte Athos, a devenit o realitate banală a zilelor noastre în care mașinile muncesc singure, înlocuindu-ne pe noi, oamenii, care suntem sortiți unei meniri superioare, nu neapărat de a munci până la epuizare. Cu toate acestea, scrie Paul Lafargue, stăpânii de atunci ai Franței nu înțelegeau că mașinile sunt salvatoarele Umanității, sunt Dumnezeul capabil să-l scape pe bietul om de sordidae artes, adică de munca salariată, ori de muncile sordide, penibile, sunt Dumnezeul care să redea omului plăcerea libertății și a tihnei intelectuale.

Ar trebui să citim și să recitim această lucrare. Lupta lui Paul Lafargue pentru reducerea timpului de muncă este un demers interesant. Pentru că fiecare dintre noi ar trebui să aibă dreptul de a dispune de propriul său timp liber pentru a nu decădea în statutul mizerabil de sclav.

Dragostea irațională pentru munca în sine, absurdă și nesfârșită a pricinuit cele mai mari mizerii celor care nu posedă nimic, scrie Lafargue. Muncitorii sunt total dependenți de muncă, de robota grea care distruge inteligența, forța fizică și organismul în întregul său, munca distruge cele mai frumoase facultăți ale omului, continuă el. El a mai susținut că finalitatea socialismului ar fi aceea de a repartiza munca și tihna fără distincție socială și într-o manieră umanistă, justă.  Fiecare om să-și folosească timpul său după propriile sale nevoi.

Suntem în Hellada cea mitică, unde grecii au fost și încă sunt tratați de mulți ca fiind iubitori mari de… tihnă. Să fie grecii admiratorii lui Paul Lafargue? Sau știu cum să-și orânduiască viața după îndemnurile lui Aristotel? În Grecia unde s-a născut filosofia și democrația, a fi liber, pe timpul lui Platon, însemna să nu muncești, ci să-ți consacri timpul treburilor publice din Cetate, pentru diverse arte și pentru gândire. Această înțelepciune antică născută aici, unde stăm noi de vorbă cu călugării, probabil că l-a inspirat și pe Paul Lafargue, pentru care mașinile vor repune lumea la locul ei după ce vor fi în serviciul muncitorilor: o zi de muncă de trei ore ar putea satisface nevoile materiale. De îndată ce se va detoxifia de muncă, de robota abrutizantă, oamenii își vor putea folosi timpul pentru a se regenera fizic și moral, intelectual și psihic. Atunci, scrie autorul, în acest regim al tihnei, pentru a ucide timpul care ne ucide secundă cu secundă, ar fi timp pentru spectacole și pentru reprezentații teatrale pentru întotdeauna.

De îndată ce vom părăsi Sfântul Munte Athos pentru a ne îndrepta iar spre România, îmi imaginez cu ușurință cum ieșim din magia tihnei intelectuale, cum iarăși o să acceptăm ideea de a munci mai mult mâine decât azi, lucru ce ar însemna să acceptăm fără a clipi iar statutul de sclavi mai răbdurii și mai competenți. Religia muncii, crede Lafargue în lucrarea sa, cunoaște cât mai mulți adepți într-o lume unde domnește agitația nevrotică, iar filosofia și democrația vor fi măturate în timp de dictatura necruțătoare a economicului. Timpul nostru, din păcate, este acum acela al banilor, iar lupta necurmată pentru câștiguri și comunicarea fluctuațiilor pieței se face de înverșunații brokeri la nano-secundă sau la pico-secundă. Poate Paul Lafargue ar fi trebuit să se nască în Sfântul Munte Athos și nu în Franța cea laborioasă și cel mai ades revoluționară dintre națiile lumii… Să fi stat de vorbă cu Aristotel la Stagira, acolo unde am poposit și noi, pentru o nouă reglementare a sacrului drept la tihnă intelectuală…

Va urma