După îmbarcarea în microbuzul condus  de Vasile  din Suceava, urmează acelaşi tipikon: unul dintre tinerii preoţi citeşte dintr-o carte despre mânăstirea  grecească Esfigmenu, cea mai apropiată mânăstire de cea sârbească pe care tocmai am vizitat-o.  

 

Mă ridic de pe scaun şi mă aplec spre preotul care ţine în mână cartea cu pricina: Sfântul Munte Athos-Grădina Maicii Domnului, autor monahul Pimen Vlad. Sper să o găsesc şi eu la schitul românesc Prodromu. Microbuzul începe să coboare spre mare, iar din spatele rândurilor noastre auzim glasul tânărului preot Ciprian: „Mânăstirea Esfigmenu se află pe malul mării, între mânăstirea Vatopedu şi arsanaua (portul) mânăstirii Hilandaru. Este închinată Înălţării Domnului.Ca primi  ctitori îi are pe împăratul Teodosie cel Mic, pe împăratul Marcian şi pe sfânta împărăteasă Pulheria, sora lui Teodosie, la anul 445. Tot ei au dăruit mânăstirii o parte din lemnul Sfintei Cruci. Aici se află o cruce din aur, împodobită cu pietre de mare preţ, dăruită mânăstirii de împărăteasa Rusiei, Ecaterina...”.

Microbuzul urcă şi coboară pe drumeagurile înguste ale Muntelui Athos, aşa cum facem şi noi în viaţa noastră cea de zi cu zi. Din vreme-n vreme, când pe o parte a microbuzului, când pe cealaltă, zărim hieratice şi mângâietoare petece de mare albastră printre mănunchiurile de frunze care încep să se îngălbenească, vestind răcirea vremii. Pe drum, apuc să-i văd cu un sentiment irepresibil de ruşine, în câteva rânduri, pe adevăraţii pelerini: inşi cu rucsacul şi plosca de apă atârnând, mărşăluind încet spre mânăstiri ca nişte soldaţi ai lui Hristos.  Iar noi? Noi ne repezim de îndată în microbuzul care o ia de îndată la goană spre viitoarea mânăstire care trebuie vizitată. Dar ce să facem? Măcar să avem avantajul timpului cucerit în dauna trăirii  extatice a unui drum per pedes apostolorum, pentru că nu ne este dat decât patru zile şi sunt 20 de mănăstiri de vizitat, plus schitul Prodromu şi chiliile româneşti. De câte ori am fost în excursii prin străinătate, mereu m-am lovit de această dilemă: să vizitez cât mai multe obiective sau să mă rezum doar la câteva pe care să le cunosc cât mai bine?  Nici în Republica Monastică nu am scăpat de această încurcătură…  Sfântul Munte Athos nu poate fi cunoscut la primul pelerinaj. Poţi doar să intri în atmosfera lui, speri doar să-l pipăi cu toate simţurile tale pregătite pentru marea întâlnire, să-i simţi acea mireasmă binefăcătoare sufletului, dar şi trupului. Până la destinaţie, se citesc cele câteva pagini despre  mânăstire, să mergem cât de cât cu o lecţie auzită, dacă nu învăţată, spre sfinţii călugări de aici.

Deşi cu o deschidere paradisiacă spre mare, mânăstirea  fiind strâmtorată din trei părţi de munţi, ea a şi primit acest nume Esfigmenu, care înseamnă pe greceşte strâmtorat. Aflăm aici că, într-adevăr, mânăstirea se poate căina din plin cu acest nume. Se spune că, la început a fost clădită mai sus decât locul actual, drept pentru care mare parte a ei a fost distrusă de o stâncă uriaşă desprinsă din  pieptul Muntelui. Auzind după aceea, aproape în fiece noapte, bătăi sfinte de toacă mai în jos, monahilor, prin rugăciuni, li s-a descoperit locul  pe care trebuie să ridice mânăstirea, aşa că într-o variantă mai veche, lăcaşul sfânt ar fi primit numele de Simane, de la cuvântele toacă, a toca. Denumirea de Esfigmenu (strâmtorat) provine şi de la faptul că un ţar al Rusiei a trimis foarte multe ajutoare mânăstirii Simane, dar cei care le-au adus, într-o inconfundabilă eroare rusească, au confundat Simane cu Simonopetra, transportând odoarele la mânăstirea Simonopetra. Monahii de la mânăstirea rămasă fără ajutoare au denumit atunci, oarecum cu năduf, lăcaşul Esfigmenu, adică strâmtorat. Un lăcaş pitit într-un golfuleţ, adăpostit de vânturile, pe ţărmul din nord-est al istmului, temeliile fiind udate de apele Egeei, corpul dinspre mare fiind văduvit de balcoane, iar ferestruicile amintesc de deschizăturile dintre meterezele cetăţilor. Te-ai crede în faţa unei fortăreţe, nu a unei mânăstiri.

Ciudata ironie a soartei face ca şi acum destinul acestei mânăstiri să fie destul de strâmtorat, monahii de aici fiind mereu în conflict cu Patriarhia superioară de la Constantinopol, pe care o acuză de ecumenism şi de apelare la ajutoarele Comunităţii Europene, ajutoare pe care monahii de aici le-au refuzat întotdeauna cu demnitate.

 

Ortodoxie sau Moarte!

O scurtă recapitulare a unor evenimente ecleziastice rezumă atitudinea monahilor din Sfântul Munte şi, în primul rând, a celor din mânăstirea de stirpe împărătească.

În anul 1924 Patriarhia ortodoxă de la Constantinopol adoptă calendarul nou. În semn de protest, Comunitatea Sfântului Munte (Sfânta Chinotită) întrerupe comuniunea cu patriarhia şi înceteaza pomenirea de la slujbele sale a patriarhului, cu excepţia mânăstirii Vatopedu, ce adoptă noul calendar până în anul l971. În 1927, în urma unui compromis între Patriarhia de la Constantinopol şi Muntele Athos, se acceptă pomenirea patriarhului, dar cu condiţia ţinerii unui sinod ecumenic care să trateze oportunitatea adoptării sau nu a noului calendar.

În anul 1965, Patriarhia constantinopolitană ridică anathema (blestemul) contra Bisericii catolice de la Roma. Una după alta, mânăstirile Muntelui Athos întrerup comuniunea cu patriarhul ortodox Atenagoras din Constantinopol, încetând pomenirea sa la slujbe. În  1971, un consiliu extraordinar al Sfântului Munte cu reprezentanţi din toate cele 20 de mânăstiri decide că fiecare mânăstire are dreptul, după conştiinţa sa proprie, să pomenească sau nu numele patriarhului ortoodox din Constantinopol la slujbe. Iniţiatorii deciziei, stareţii  Andrei şi Evdochim, de la mânăstirile Sfântul Pavel şi  Xenofont, sunt înlocuiţi, prin presiunile Patriarhiei de pe malurile Bosforului şi expulzaţi din Sfântul Munte în care au slujit atâta vreme. Ca reacţie la evenimentul  rugăciunii comune a patriarhului Atenagoras din Constantinopol şi Papă, în anul următor, 1972, steaguri negre, pe care scrie în greceşte: „Ortodoxie sau Moarte!”, se înalţă pe zidurile mânăstirii rebele Esfigmenu. În anul 1974, la instigarea Patriarhiei constantinopolitane, Sfânta Chinotită a Muntelul Athos îl condamnă pe stareţul mânăstirii Esfigmenu şi pe încă trei monahi cu expulzarea din Sfântul Munte. Aceştia refuză să părăsească mânăstirea, astfel că armata greacă impune blocada maritimă şi apoi terestră împotriva monahilor din mânăstirea răsculată vreme de patru luni. Din nou, monahii ridică binecunoscutul steag cu inscripţia „Ortodoxie sau Moarte!” pe turnurile mânăstirii.

În luna mai 1992, Patriarhia din Constantinopol îi expulzează cu poliţia greacă înarmată până în dinţi pe monahii ruşi de la schitul Sfântului Ilie, a cărui clădire o confiscă. Călugării ruşi nu pomeneau numele patriarhilor din Constantinopol încă din anul l950 din pricina ecumenismului lor declarat, iar schitul Sfântului Ilie era, de jure, proprietate a Bisericii Ruse din afara graniţelor.

În decembrie 1993, Sfânta Chinotită a Muntelui Athos înaintează o scrisoare de protest Patriarhiei din Constantinopol în care condamnă Acordul de la Balamond, unde Patriarhia ortodoxă de pe malurile Bosforului şi alte biserici ortodoxe, între care şi BOR, recunosc papismul şi faptul de a fi „biserică soră”, biserica Romei, cu biserica ortodoxă. Patriarhul Bartolomeu reacţionează cu duritate, excomunicând câţiva stareţi şi dând pedepse exemplare altor monahi. Supuşi la presiuni de tot felul, călugării revoltaţi redactează o scrisoare în luna mai 1994, implorând iertare.

În luna noiembrie 2002, Sfânta Chinotită îi convoacă pe monahii intransingenţi de la Mânăstirea Esfigmenu în faţa unui tribunal ecleziastic ca să răspundă la nu mai  puţin de… 88 de capete de acuzare. Monahii nu se prezintă la interogator, dar trimit o scrisoare de răspuns în care au respins acuzaţiile ca nefondate. Sfânta Chinotită declară atunci obştea monahală de la Esfigmenu drept nelegală şi impune ca până la data de 8 ianuarie 2003, călugării ireverenţioşi să părăsească mânăstirea. Monahii refuză. Poliţia greacă asediază  sfântul lăcaş. În luna februarie, un tânăr monah moare  într-un accident la volanul unui tractor pe care voia să-l aducă înapoi în mânăstire la adăpostul nopţii. În luna martie 2003, la presiunile măsurilor de protest făcute în favoarea monahilor răsculaţi, Consiliul de stat al Greciei dispune ridicarea blocadei. Dar măsurile împotriva  „revoluţionarilor” de la Esfigmenu nu încetează nici acum. În 2005, patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului înfiinţează ad hoc o obşte monahală menită să preia toate bunurile mânăstirii Esfigmenu (inclusiv conturi la bancă, vapor etc.) În luna octombrie 2005, se reinstituie blocada, atât maritimă, cât şi terestră, spre izolarea totală a mânăstirii. Nu se pot primi alimente, nici măcar medicamente, nu este permisă nici vizita cadrelor medicale.

Patru călugări mor. În luna octombrie 2006, un tribunal civil grec (nu ecleziastic orthodox!) îi condamnă pe monahii neascultători la doi ani de închisoare pentru săvărşirea infracţiunilor de „ocupare ilegală” a mânăstirii şi de „tulburare a liniştii publice”. Condamnaţii fac apel, contestând în mod  hotărât sentinţa.

În data de 20 decembrie 2006, membrii obştii  monahale, desemnate ad hoc de patriarhul constantinopolitan a se instala în mânăstire trec la atac violent în cursul nopţii, ajutându-se de bare de metal şi chiar topoare să pună mâna pe birourile Mânăstirii Esfigmenu situate în Kareya, capital Sfântului Munte Athos, pe când călugării dormeau. În urma bătăilor primite, patru monahi sunt răniţi grav, din care unul chiar cu fractură craniană. În 25 decembrie 2006, în urma unei campanii mass-media viguroase, în sprijinul monahilor de la Esfigmenu, Guvernul grec are înţelepciunea de a anula operaţiunile de expulzare, dispuse în sentinţa judecătorească, dar blocada terestră şi maritimă mai subzistă.

În data de 30 decembrie 2006, ca urmare a vizitei Papei la Patriarhia ortodoxă din Constantinopol, toate cele 20 de mânăstiri athonite, plus obştea înfiinţată ad hoc de patriarh, public, sub presiunea intensă şi constantă a  ortodocşilor greci şi nu numai, trimit un comunicat în care condamnă deschis ecumenismul, arătând că obştea monahală a Muntelui Athos va reveni la dubla decizie din 1980 a Sfintei Chinotite de încetare a pomenirii numelui patriarhului la slujbele religioase. Iar în 31 decembrie 2006, patriarhia Moscovei, rivala de demult a Patriarhiei din Constantinopol la întâietatea de principală biserică ortodoxă, prin glasul mitropolitului Kiril de la Smolensk, a invitat Patriarhia de pe malurile Bosforului să nu folosescă forţa pentru rezolvarea problemelor monahale de la Esfigmenu.

(Va urma)