Vacile sfinte, amintiri coloniale şi comparaţii existenţiale - Aventurile unui bihorean în India

A doua zi eram odihniţi şi gata să descoperim tainele Jaipurului, dar ne convinge un conducător de tuc-tuc (trimoto) să mergem la fortul Amber, situat la vreo 15 kilometri. Aici vedem primii elefanţi. Urmaşii celor care au construit fortul acesta pentru englezi îşi recuperează investiţia: intrarea e 25 de rupii pentru indieni şi 200 pentru străini. Parcă le simt şi eu frustrarea şi mă gândesc cum ar fi dacă ar ieşi din letargie şi ar zdrobi tot ce pare a fi englez. Deocamdată, proaspăta tradiţie non-violenţă şi poliţia ne ţin teferi. Luăm Jaipurul la pas şi ajungem în muzeu, într-un templu, prin faţa nenumăratelor tarabe şi, pe când se întuneca, la gară. 

- My friend, ce mai faci? - întreaba un arab bătrân. E doar pretextul de a ne opri să intrăm în bazarul lui. Ca-n orice zonă turistică, specificul local ambalat şi pus pe tarabă, e deranjant, dar mă gândesc că puţini români ştiu vreo boabă de hindi şi tot cam atâţia au auzit de Rajastan, care e... Socotind aşa, tot continentul nostru e căt India. Sub continentul indian şi subcultura europeană!

Multe vaci umblă libere pe stradă. Poate sunt ale nimănui, dar în Bombay erau legate pe trotuar. Ma gândesc că le hrănesc toţi şi doar câţiva le mulg. Dacă vaca e o zeitate pe-aici, cât de potrivită e comparaţia cu Biserica creştină? Dacă credincioşii nu beau lapte, mai e nevoie de cei care mulg vacile?

Deşertul Thar şi utilitatea democraţiei

3 februarie 2014. Aseară am urcat în tren pe la miezul nopţii, căci a avut mai mult de două ore întârziere. Înainte de-a se face ziuă eram în Bikaner, un oraş din marginea deşertului.

Pentru deşertul Thar am venit aici. Încercăm să facem rezervare la tren pe mâine şi nu sunt locuri la vagonul de dormit cu aer condiţionat. De ieri ştim că aceste bilete, de trei ori mai ieftine, ne oferă condiţii inacceptabile. Ilie capotează instantaneu: „Plec şi vă aştept la Dehli..., dar ce să fac o săptămână acolo? Mai bine merg la Katmandu... Dar acolo ce să fac? Mai bine merg acasă!"

Încercăm să-l liniştim şi continuă: „Toată ţara asta e un gunoi şi noi scormonim prin el!"

Acceptă să mergem la autogară să vedem dacă este vreun autobuz cu care să mergem spre capitală, dar auzim de cel care pleacă peste zece minute în deşert şi ne urcăm.  După o sută de kilometri parcurşi în mai bine de două ore coborâm la Pugal, un sătuc din apropierea graniţei cu statul vecin, neprieten. Toată lumea întoarce capul spre noi şi-n câteva minute suntem înconjuraţi de câteva zeci de persoane care ne privesc cu curiozitate. Ieşim fără probleme din cerc şi facem caţiva paşi să-i lăsăm să-şi reia îndeletnicirile dinaintea sosirii noastre. Nu apucăm să facem decât câteva poze şi soseşte un individ în ţinută sport, cu respiraţia grabită: - I'm Police!

Ne explică faptul că suntem într- o zona care necesită un permis special şi ne cere să-l însoţim la secţie. Urcăm într-un jeep şi eu apuc să-mi imaginez bucăţile în care o să-mi fie spartă tableta. Ajungem la ofiţer, un adevărat şerif al acestui Far West indian, care nici nu se uită la paşapoarte, ci ne cere sa urcăm în primul autobuz şi să plecăm. Urmează alte două ore bune de mers prin deşert şi de data asta fac poze pe geam sau prin parbrizul spart al autobuzului. Cămile, copaci ciudaţi, grâu crescut din nisip, oameni aşteptând în refugii stinghere, vaci vagaboande... Nu mai îndrăznim să coborâm pentru a găsi o dună de nisip curat. Venim la hotel şi tăiem de pe listă Kaşmirul.  Ar fi fost frumos să umblăm la o vânătoare de imagini prin deşert, dar autoritatea exagerată a poliţiei cred că ne păzeşte ţi de sălbăticia care se citeşte în ochii oamenilor de-aici. Nicu crede că religia. Curiozitatea, mai ales dacă nu e satisfăcută, se poate transforma uşor în mânie. Eu merg cu gândul mai departe şi contest utilitatea democraţiei. Oamenii aceştia sunt la nivelui amerindienilor din momentul sosirii lui Columb. Nu ştiu ce sclipiciuri or folosi politicienii, dar sigur mi-ar provoca râsul.

N-am pomenit de bărbatul care ne-a dus cu tuc-tucul azi. Găsisem pe cineva care să vorbească engleză şi acela a negociat un preţ de 30 de rupii pentru drumul spre autogară. La sosire îi întindem o bancnotă de 50 de rupii şi o refuză. Ştie atâta engleză să spună că vrea 150. Vrea să plece şi-i întind o altă bacnotă de 100 de rupii. O refuză şi pe aceasta, dar când vrem să plecăm o apucă grabit. Atâta să coste, până la urmă, onoarea lui?

Dacian BRADEA