Am ajuns la Mauthausen o dată cu prima zăpadă căzută în Austria. Pe culmea de cremene care străjuieşte bătrâna Dunăre vântul e tăios, îţi crapă obrazul de frig deşi afară sunt doar minus şapte grade. Lagărul, înconjurat cu ziduri de piatră, stă înfip pe vârful muntelui asemeni unui balaur mort şi împăiat, dar tot inspiră groază. Asemeni sărmanilor prizonieri aduşi de nazişti simţi instinctiv frica că aici îţi vei lăsa oasele.

Abatorul de oameni de pe culmea vestică a pitorescului orăşel de pe defileul Dunării a fost ridicat să reziste o sută de ani. Naziştii l-au ridicat deasupra unei cariere de granit şi toate zidurile care îl înconjoară sunt din piatră masivă, asemeni unei cetăţi medievale. Bolovanii tăiaţi jos în carieră, la baza muntelui, au fost căraţi în spate de deţinuţi de-a lungul celor 186 de trepe blestemate, până pe culme. Fiecare piatră din ziduri, turnuri de pază, clădiri interioare, garaje şi anexe ale trupelor SS, au fost atinse şi cioplite de mâinile nefericiţilor închişi aici. Zidul exterior care împrejmuieşte incinta este lung de aproape un kilometru şi înalt de şase metri, cu reţea de sârmă ghimpată electrificată deasupra. Din loc în loc, turnuri de veghe, tot din granit masiv. Pasăre să fii şi nu ai putea evada de aici.

De sus, din faţa lagărului, peisajul este mirific în ajunul Anului Nou 2015. Bătrânul Donau şerpuieşte calm şi puternic prin Upper Austria (Austria Superioară), împânzit de căsuţe cu ochişori viu coloraţi, îndreptaţi către fluviu, înghesuite una într-alta de parcă ar vrea să se încălzească, în plină iarnă. Covorul alb este spart, din loc în loc, de perdele de brazi care dantelează pe culme o ţesătură fină şi un abur sidefiu se ridică din Dunăre pe întreaga vale. Ţinutul este curat şi aşezat cu precizie nemţească, nu vezi nicăieri un boschet pierdut în câmp, o vâlcea invadată de bălării. Cumplit a fost răul care a bântuit atunci în lume de a găsit, tocmai aici, să planteze un monstru devorator de oameni. Un loc în care crimele s-au ţinut lanţ, orice urmă de bunătate a fost strivită sub pumnul de fier al ucigaşilor, iar nefericiţii din toate colţurile Europei şi-au găsit sfârşitul zdrobiţi în carieră, în taberele de muncă forţată, ucişi de santinele, de gardieni prin bătăi şi torturi, transformaţi în cenuşă în cuptoarele crematoriului refăcut azi şi cu candele veşnic aprinse în gurile lugubre.

Traume şi răni deschise

Complexul memorial de la Mauthausen nu este considerat de localnici un punct turistic, deşi este vizitat în fiecare zi a anului de oameni din toate colţurile lumii: italieni şi spanioli, americani, evrei, ruşi şi ucrainieni, polonezi, cehi etc. Sentimentul de vinovăţie al localnicilor a rămas o traumă încă vie, la şapte decenii de când trupele americane au eliberat zona şi i-au silit pe locuitorii din Mauthausen, bărbaţi şi femei deopotrivă, să îngroape sutele de cadavre din curţile lagărului - pentru a nu putea spune niciodată că nu au ştiut ce s-a petrecut acolo. Trauma este încă mare pentru nativii din Mauthausen - Gusen, după cum ne-a confirmat Anita, exuberanta noastră gazdă, a cărei familie deţine o mică fermă de păsări şi vaci, transformată azi într-o pensiune cochetă.

"Când pleacă în concedii în străinătate, în Italia, pe coastele Croaţiei, sau în Franţa, cei de aici nu spun niciodată că sunt din Mauthausen. Dacă ar face-o, imediat ar fi chestionaţi despre lagăr, despre ce s-a întâmplat aici", spune Anita. Chiar şi Anita, care este originară din altă regiune, nu prea pomeneşte despre Memorialul de aici. Ne sugerează plimbări prin oraş, pe malurile Dunării şi, dacă nu era iarnă, sigur ne-ar fi însoţit într-o lungă plimbare pe un traseu de biciclete. Şi totuşi, pentru călătorul care poposeşte în Mauthausen şi vizitează lagărul, întrebarea este inevitabilă: "cum a fost posibil?" Istoricii estimează că peste un sfert de milion de oameni au murit aici, dar o statistică exactă este imposibil de realizat. Totul în lagăr era notat în registre cu rigurozitate germană - prizonierii aduşi, cei decedaţi şi transformaţi în scrum, dar multe dovezi au fost distruse. Unele însă au scăpat şi sunt expuse în Memorial, listele ruşinii şi păcatului etern al uciderii de frate transformată în industrie a morţii. Nicio specie de animal de pe Terra nu face semenilor săi răul pe care omul şi l-a făcut speciei sale de-a lungul timpului. Iar Mauthausen stă mărturie de granit.

La orice crimă se găsesc însă circumstanţe atenuante.

"Se povesteşte că o femeie se întorcea de la câmp în momentul în care o coloană de deţinuţi erau duşi în lanţuri de la gară, către închisoare", ne-a povestit Anita. Le-a aruncat cartofii pe care îi avea în coş, iar sărmanii i-au înfulecat aşa cruzi. După câteva ore au venit gardienii SS la femeie acasă şi i-au transmis că dacă mai face aşa ceva va fi şi ea închisă".

Frica. Frica pentru păcătoasa s-a existenţă îl face pe om să renunţe la compasiune şi să nu ia atitudine la nedreptate. Omul poate supravieţui în genunchi, dar îşi ucide scânteia divină din el. Şi ar mai fi ceva în cazul crimelor comise de nazişti: un incredibil sentiment de superioritate şi intangibilitate, plus o lipsă totală de responsabilitate în faţa oricărei instanţe, omeneşti sau divine.

Mucenicii suferinţei

Multă vreme va curge impasibilă Dunărea la vale prin aceste locuri, iar sentimentul de vină al oamenilor de aici va rămâne ca o rană deschisă în talpa sufletului. Trauma va fi purtată generaţie după generaţie, dar trecutul a fost asumat cu demnitate. Zidurile de granit ale Mauthausen-ului vor păstra dovezile omului transformat într-un prădător monstruos, fără seamăn în rândul fiinţelor pământene. Există mărturii care atestă că aici oamenii au fost ucişi în 62 de moduri diferite, experimente diabolice, sadism dezlănţuit, muncă forţată până la epuizare. Copii ale fotografiilor făcute de  SS în timpul inspecţiei lui Himmler din aprilie 1941 te privesc de pe pereţii reci ai barăcilor, la fel şi pozele deţinuţilor împuşcaţi în timp ce încercau să evadeze. Un deţinut a fost fotografiat spânzurat între firele de sârmă ghimpată electrificate - bietul om nu a mai suportat şi s-a aruncat singur în ghearele morţii. Exemplu SS pentru alţi deţinuţi. Fotografii cu prizonieri în pielea goală aliniaţi la zidul ruşinii, frânţi în cariera de piatră, cu creierii împrăştiaţi, sclavi bătătorind curtea lagărului cu un tăvălug imens de marmură, sclavi muncind în fabricile subterane. Fotografiile făcute de soldaţii americani la eliberare prezintă epave umane vii şi moarte, cadavre aruncate de-a valma în vagoneţi de carieră şi roabe de lemn, crematorii dinamitate de gărzile morţii şi care au fugit apoi, laşe, gropi comune, camera de gazare... Au învăţat oamenii ceva din ororile trecutului? Mă îndoiesc, ia luaţi seama ce s-a întâmplat zilele acestea la Paris. Doi criminali islamişti au ucis cu sânge rece 12 oameni, în numele Profetului, al Religiei... al intoleranţei, al demenţei totale.

Puţinii vizitatorii se plimbă tăcuţi, purtând la urechi ghidul audio. Stau în mijlocul unei bărăci şi simt frigul ucigător pe care l-au îndurat nefericiţii închişi aici şi trebuie să fi alcătuit din esenţa granitului pentru a rămâne impasibil. Remarcabilul fotograf împreună cu care am vizitat Memorialul priveşte prin ochiul lentilei fotografice şi surprinde esenţa aşa cum cuvintele nu o pot uneori zugrăvi.

Au existat aici câteva zeci de barăci uriaşe de lemn în care erau îngrămădiţi unii peste alţii, la propriu, în paturi mici, etajate, mii de oameni. Au fost păstrate câteva barăci pentru posteritate, restul au fost rase. Se mai văd doar fundaţiile, iar în câteva perimetre înconjurate cu sârmă ghimpată, păstrată şi azi, s-au amenajat cimitire pentru morţii care au fost găsiţi aici şi pe care nu apucaseră să-i ardă, în momentul sosirii trupelor americane. O inscripţie arată că odihnesc în gropi comune peste 10.000 de oameni. Şi inscripţia adaugă un lucru şocant: aici se odihnesc şi foşti deţinuţi eliberaţi în mai 1945, dar care şi-au exprimat prin testament dorinţa ca după moarte să fie îngropaţi aici. De ce şi-ar dori cineva să doarmă somnul de veci în temniţa tinereţii lor, în blestematul loc unde au cunoscut oroarea vieţii de sclav?! Este de neînţeles pentru mine.

Şi mai sunt păstrate în Memorialul de aici lucruri simple, a căror vedere te emoţionează profund. O pereche de ochelari ai deţinutului X, medic, om care s-a dedicat până la jerta finală, ajutorării camarazilor de suferinţă. Inscripţia de sub ei explică mai departe că ochelarii au fost reparaţii de deţinutul 9.847, după ce ramele lor au fost zdrobite. Un cuţitaş făcut dintr-o aşchie de metal, un os de pasăre transformat în ac de cusut, o bucăţică de pâine neagră pietrificată... Şi uniformele vărgate, roase de vreme, cârpite, care au găzduit pe vremuri un trup de om tremurând de frig şi spaimă, un om care nu şi-a mai văzut niciodată soţul sau soţia, copiii sau părinţii. Mucenici ai suferinţei totale.

O faimă sinistră.

Mauthausen este un mic orăşel pe malul Dunării, la aproximativ 20 de km de capitala regiunii, Linz, apropiat şi de orăşelul de baştină al lui Adolf Hitler, Braunau am Inn. Micul târg de pe vremuri era renumit pentru granitul extras din coasta muntelui care îl străjuieşte pe malul stâng al fluviului. Imediat după Anschluss (anexarea Austriei de către Germania) ia fiinţă lagărul de concentrare (1938), iniţial ca temniţă de drept comun. După numai un an sunt aduşi aici deţinuţi politici, inclusiv prizonieri de război spanioli (republicani). Deţinuţii de aici au fost supuşi unui regim dur de detenţie: muncă silnică în cariera de piatră şi, mai târziu, în fabricile subterane pentru maşina de război hitleristă. De la început lagărul a fost dotat cu un crematoriu. Din rândul deţinuţilor au fost selectate echipe instruite apoi să-l folosească. Periodic, deţinuţii de la crematoriu erau executaţi şi înlocuiţi. Al doilea crematoriu a fost construit în 1940, o dată cu camera de gazare. Specific pentru lagărul de aici a fost însă exterminarea prin muncă silnică, fie în cariera de granit, fie în fabricile de armament, pe şantierele din împrejurimi. Se estimează că aproximativ 45 de companii din Germania au avut fabrici în complexul Mauthausen-Gusen şi au folosit munca sclavilor. Pe măsură ce Aliaţii au început să bombradeze Germania, toate aceste fabrici au fost camuflate în subteran, în galerii săpate de deţinuţi. Pe întreaga durată de funcţionare a lagărului (1938-1945) se estimează că au fost încarcerate peste 350.000 de persoane. Aici au fost aduşi foarte mulţi prizonieri de război sovietici, în special ofiţeri. De altfel, victimele provenite din fostul spaţiu al URSS sunt cele mai multe. În ultima parte a războiului au fost aduse în lagăr femei şi copii din teritoriile ocupate.

 

Regimul de detenţie

Pe măsura derulării războiului în lagăr sunt aduşi tot mai mulţi deţinuţi, astfel că într-un singur pat (aproximativ 80 cm/160 cm) sunt obligaţi să doarmă 3-4 prizonieri. Lagărul este extins şi iau fiinţă tabere (lagăre) satelit. Au fost identificate 101 astfel de locaţii cu atribuţii specifice de muncă silnică: amenajarea malurilor Dunării, curăţarea de moloz, refacere de terasamente, muncă în fabricile de armament etc. Regimul de detenţie era unul dur, chiar şi după "stadardele" lagărelor de concentrare. Speranţa de viaţă era de şase luni în prima parte a războiului, petru a ajunge la trei luni către sfârşitul lui. Specifică era exterminarea prin muncă (Vernichtung durch Arbeit), deţinuţii fiind puşi să scoată bolovani de granit (de câte 45-50 kg) din carieră şi să-i urce cu spatele pe cele 186 de "trepte ale morţii". Încolonaţi unul după celălalt, aceşti sărmani care ajungeau să cântărească mai puţin decât bolovanul pe care îl cărau, se rostogoleau de multe ori peste deţinuţii din spatele lor, creând un macabru şi mortal efect de domino. Gardienii se distrau executând deţinuţii istoviţi prin forţarea altor deţinuţi să-i împingă de pe stânci în carieră (supranumită de SS "stânca paraşutiştilor"). Bătăile erau la ordinea zile, pentru cele mai mici motive găsite de gardieni, care regizau adesea evadări soldate întotdeauna cu execuţii la marginea sârmelor ghimpate electrificate. În lagăr a funcţionat şi un sector controlat de medicii SS unde se efectuau diferite experimente medicale crude - injecţii cu benzină, lobotomii, sterilizări, exerciţii fizice până la moarte etc. Sute de deţinuţi au fost infectaţi cu viruşi mortali, asupra lor fiind testate apoi zeci de substanţe chimice pe post de antidot.

De la înfiinţarea lagărului în august 1938 şi până la terminarea războiului lagărul a fost condus de SS Standartenfuehrer Franz Ziereis, un adevărat record de longevitate pentru un comandat de lagăr nazist. Capturat de trupele americane, acesta a recunoscut o parte din atrocităţile comise aici, dar a declarat că toate execuţiile precum şi regimul de detenţie a fost dispus de înalţii comandanţi nazişti.

Galeria Foto:  www.mondorama.ro