Acţiunile Diviziei 11 Infanterie pe Valea Jiului (oct.-nov.1916). În după amiaza până în seara zilei de 14/27 octombrie, operaţiunile se desfăşoară astfel, de la vest spre est: la Detaşamentul lt.-colonel Dejoianu.

 

Până către ora 14, Bateria 1-a/Regimentul 1 Artilerie pregăteşte atacul, executând trageri asupra poziţiunilor inamice de la satul Raşoviţa, contra cărora se angajează de front Batalionul II/17, mai puţin compania 12-a (căpitan Morţun). Această companie este trimisă de către Detaşamentul lt.-colonel Dejoianu, din ordinul Diviziei 1-a către Tg. Jiu, în urma raportului telefonic al maiorului Mlădinescu - ofiţer de legătură al Grupului Jiu - cum că o companie inamică a înaintat până la podul de peste Jiu din marginea oraşului Tg. Jiu. În acest timp, Batalionul III/1, angajat la est de Răchiţi, caută să întoarcă pe la nord rezistenţa inamicului de la Raşoviţa.

Pentru a încercui complet forţele inamice de la acest sat, Detaşamentul lt.-colonel Dejoianu comunică, la ora 14, Batalionului III/58 de la aripa stângă a Detaşamentului maior Truşculescu - deşi nu-l avea sub comandă, ca să înainteze de la Raşova şi să atace spre cota 280 - 2 km sud-est Raşoviţa-, pe care să pună stăpânire şi să se întărească. Se va vedea însă mai jos, că Detaşamentul maior Truşculescu nu reuşeşte în atacul pe care-l executa în acest timp în direcţiile Ursăţei-Leleşti şi Raşoviţa, iar Batalionul III/58, care înaintase spre acest din urmă sat, începe către ora 17 să se retragă.

În schimb, Detaşamentul lt.-coloneI Dejoianu continuă acţiunea cu toată vigoarea asupra inamicului de la Raşoviţa, atacând cu Batalionul II/17 de la vest, iar cu 2 companii din Batalionul III/Reg. 1 infanterie, de la nord, asupra flancului drept inamic. La acţiune ia parte şi Compania 12-a din Batalionul II/17, care, după cum s-a arătat, primise ordinul Detaşamentului lt.-colonel Dejoianu, de a merge în marş forţat la Tg.-Jiu. Ori, în timpul marşului, primind focuri din spre Raşoviţa, compania se îndreaptă, din proprie iniţiativă, asupra flancului stâng inamic, completând astfel încercuirea poziţiilor inamice. La ora 18, Batalionul II/17 ocupă satul Raşoviţa după lupte sângeroase, în care batalionul pierde 3 ofiţeri (morţi), printre cari căpitanul Lepri, comandantul companiei 5-a; 2 ofiţeri răniţi; 25 oameni de trupă morţi şi 52 răniţi, majoritatea din compania 5-a.

Inamicul sufere pierderi şi mai mari. Astfel, în afară de numeroşi răniţi, lasă în mâinile trupelor noastre un număr de peste 400 prizonieri, 10 mitraliere şi mult material de război, din Divizia 11-a bavareză. Această captură însemnată se datorează încercuirii aproape complete a inamicului, prin atacul asupra flancului de nord, şi mai ales prin intervenţia Companiei 12-a din Batalionul II/17, în flancul de sud şi spatele inamicului.

În timp ce se dădea atacul de la Raşoviţa, cele 2 companii ale Batalionului IV/43 (căpitan Greceanu) de la extrema de nord a Detaşamentului lt.colonel Dejoianu, reuşesc să ocupe, până în seara zilei, după mici ciocniri cu inamicul, satele Runcul şi Dobriţa şi o poziţie la nord-est de acest sat. Companiile au 1 ofiţer şi 4 oameni trupă răniţi, un soldat mort. În fine, Escadronul 3/Regimentul 2 Călăraşi se menţine în timpul luptei de la Raşoviţa pe aripa dreaptă a Detaşamentului lt.colonel Dejoianu, făcând legătura cu Detaşamentul maior Truşculescu.

Pentru noaptea de 14/15 (27/28) octombrie, Detaşamentul lt.colonel Dejoianu se opreşte pe următoarele poziţii: Batalionul IV/43 (2 companii) pe dealul Valarilor, între satele Suseni şi Frăteşti. Batalionul III/1 pe dealul Ursăţei, între Leleşti şi Ursăţel. Batalionul II/17, cu o companie pe dealul Raşoviţa şi restul în rezervă în satul Raşoviţa. Bateria 1-a/Regimentul 1 Artilerie la Raşoviţa.

Deoarece inamicul şi-a continuat ofensiva şi în cursul zilei de 12 octombrie, noul dispozitiv nu s-a putut restructura. Trupele Grupului "Jiu” s-au repliat la est de râu, între localităţile Tetila şi Târgu Jiu, Bârseşti, Rasova, Stroieşti. În timpul inspecţiei frontului din defileul Jiului, în 12 octombrie 1916, generalul Dragalina avea să fie însă grav rănit la braţ şi torace. Cel care a apărat ţara "cu mintea lui de cugetător, cu energia lui de soldat”, după cum s-a exprimat N. Iorga, se stingea din viaţă câteva zile mai târziu, la 24 octombrie 1916. Moartea sa a impresionat profund trupele din subordine.

Noul comandant al Armatei 1, generalul Nicolae Petală, a hotărât să întărească Grupul "Jiul" şi l-a numit la comanda Diviziei 1 pe colonelul Anastasiu. Pentru moment, forţa atacului inamic slăbise, deoarece Grupul Kneussel îşi menţinuse neschimbată compunerea de la începutul ofensivei. Distanţele dintre baza de plecare la ofensivă şi aliniamentele atinse în condiţiile rezistenţei româneşti dârze, a terenului accidentat şi a timpului ploios, îi epuizaseră puterea combativă. Dar inamicul aştepta întăriri de la Armata 9 germană, încercând totodată să-şi îmbunătăţească poziţia şi să se consolideze la teren.

Criza de conducere creată la nivelul Armatei 1 s-a resimţit şi la nivelul micilor unităţi. Faptul că punctul de comandă al Diviziei 1 a fost acelaşi cu al Detaşamentului locotenent-colonelului Dejoianu s-a reflectat în rapoarte, atribuindu-i-se, considerăm noi, mai multe merite decât a avut. Schimbarea conducerii într-un moment de criză nu a avut rezultate bune, deoarece noii şefi numiţi nu cunoşteau exact situaţia de pe front. Ea se reflectă în ordinul contradictoriu transmis de şeful de stat-major al Armatei 1: ,,Locotenent-colonel Dumitrescu C. conduce operaţiile, comanda având-o colonel Anastasiu".

Ulterior, formularea a dat naştere la neînţelegeri şi polemici. Ordinele date de şeful de stat-major al Armatei 1, de a se rezista pe un aliniament aşa-zis "întărit", dar deja pierdut, sau de retragerea în extremis pe Olt", au produs o firească derută.

Situaţia de pe front era extrem de grea, fiind cauzată şi de lipsa mitralierelor, puştilor mitraliere, armamentului de însoţire şi mai ales a "existenţei unor oameni fără puşti care aşteptau înapoi să ia arma de la un rănit sau de la un mort". Acestor lipsuri de natură materială li s-au adăugat şi ,,frecuşurile" dintre gradele superioare, dar care cereau cu fermitate rezistenţa gradelor mici şi a trupei şi promiteau recompense. Dar răsplata nu a fost de fiecare dată primită, ori s-a îndreptat spre cei ce nu o meritau. Aceste aspecte au dus la scăderea moralului trupei şi au creat confuzie, derută şi uneori dezordine.

În seara zilei de 13 octombrie, şeful Grupului "Jiu" i-a convocat la postul său de comandă, instalat în localul Poştei din Târgu-Jiu, pe comandantul Brigăzii 11 Artilerie, şeful de stat-major al Diviziei 1, şeful de stat-major al Diviziei 11 şi comandantul Regimentului 2l Artilerie. Rezultatul consfătuirii a fost "hotărârea de a încerca o contraofensivă (în aceiaşi idee de manevră stabilită prin ordinul anterior dat de generalul Cocorăscu), cu fixarea inamicului cu stânga şi atac viguros cu centrul şi dreapta". Hotărârea a fost raportată de colonelul Anastasiu, în aceiaşi seară, Armatei 1, cerând" aprobarea şi pentru evacuarea populaţiei din Târgu-Jiu ". După aceasta, s-a "iscat o ceartă între şefii de state majore ai diviziilor 1 şi 11 ", ultimului cerându-i-se să părăsească punctul de comandă. Ulterior, meritul elaborării hotărârii de contraatac a fost atribut, pe nedrept, Diviziei 1 Infanterie. Executarea contraatacului a fost aprobată.

În acord cu intenţiile Marelui Cartier General, Grupul "Jiu" a dat următorul ordin: "1. Din Înalt Ordin al M.S. Regelui, poziţiile nu se vor părăsi decât atunci când va rămâne un singur om. 2. Murind cu toţii pe poziţiile noastre însemnează că am luptat. 3. Subsemnatul va veni pe poziţie cu ultima rezervă pentru a muri lângă voi. 4. Rezistenţă până la ultima picătură de sânge".

În acest timp, şeful de stat-major al Armatei 1, necunoscând bine situaţia, telegrafia de trei ori la Marele Cartier General, anulând de fiecare dată informaţiile cuprinse în buletinele nr. 710, 713 şi 723, anterior raportate atât în ce priveşte situaţia trupelor proprii, cât şi a inamicului. Pe acest fond de nestăpânire a situaţiei, el prescria „rezistenţă disperată şi retragere forţată cu ridicarea moralului prin informaţii despre succesul francezilor", dar nu dădea nici o directivă asupra executării contraatacului stabilit la Poşta din Târgu-Jiu, aprobat de altfel.

De partea adversă, pentru ziua de 14 octombrie generalul Kneussel ordona ca "succesele dobândite până acum să fie urmărite cu toată energia: de trupele sale pe direcţiile: Comeşti, Copăceni, Racoviţa, Târgu-Jiu şi spre Bumbeşti-Jiu, concomitent cu o cercetare vie a trupelor aflate pe malul stâng al Jiuui, la nord de Bumbeşti-Jiu.

În aceeaşi zi de 14 octombrie, la ora 10,00, Marele Cartier General român cerea ca, profitându-se de vremea rea şi de oboseala inamicului, să se execute un contraatac energic, pentru a arunca inamicul înapoi. Dar omisiunea constituirii unui comandament unic avea să creeze noi confuzii, ambii comandanţi, cel ai Grupului "Jiu" şi cel al Diviziei 1, considerându-se în drept să dea ordine. Exagerările din rapoartele Diviziei 1 Infanterie şi stilul lor de prezentare nu se încadra cu onoarea şi demnitatea militară, după cum menţiona unul din martorii acestor "frecuşuri". Astfel, afirmaţia că executarea contraatacului a început la ora 6 de către Detaşamentul Dejoianu, în raionul Raşoviţa, Runcu, Brădiceni, apare ca incorectă, deoarece Grupul "Jiu" nu a cunoscut poziţia aceslui detaşament şi numai faptul că el va sosi de la "Cerna". În mod real, la sfârşitul zilei, acesta a fost în aceiaşi poziţie de început. Cooperarea deci a fost exclusă. O acţiune în flancul şi spatele inamicului ar fi trebuit să fie susţinută, ori ea nici nu s-a executat. Grosul contraatacului a început în mod real la ora 7.00, iar unele unităţi au trecut Jiul către ora 12 şi după acea oră, când au constatat că inamicul se retrăsese.

Într-o manieră asemănătoare a fost prezentată şi acţiunea de la podul din Târgu-Jiu, la care au luat parte "de la străjeri, la femei şi bătrâni". În fapt, podul a fost apărat de o companie din Batalionul de miliţii "Gorj" (căpitan în retragere Popilian), sprijinită de compania 13 din Regimentul 59, sosită în mare grabă la ora 16.30, companie care a atacat în flanc subunitatea inamică. Către ora 20.00, aceasta s-a retras spre dealul Târgului, lăsând 9 morţi şi 10 răniţi. Oraşul Târgu-Jiu a fost decorat. Descrierile de mai târziu nu corespund întru totul cu ceea ce s-a întâmplat în realitate.

Şeful de stat-major a Armatei 1, ajuns general mai târziu, a pretins că, dacă lupta de la podul Jiu nu va fi înregistrată de manualele de artă militară, ca exemplu de înaltă concepţie strategică sau iscusită execuţie tactică, ea va rămâne întipărită în sufletele românilor, ca o mărturie a puterii pe care a putut s-o dea dragostea de vatră strămoşească. Despre strategie nici nu putea fi vorba. Compania inamică s-a strecurat spre Târgu-Jiu neobservată, din cauza ceţii. Apărarea s-a făcut în grabă, cu singurele forţe care au mai rămas disponibile.

Am recurs la acest exemplu, pentru a înţelege subiectivismul unor rapoarte sau relatări, care se îndepărtează de adevăr. În timp ce fapta, cu adevărat eroică, a comandantului companiei 7, sublocotenent Nicolae Pătrăşcoiu, din Regimentul 18 Gorj, săvârşită la Arsuri, a fost simplificată în rapoarte, deşi mai târziu ea a fost recompensată cu ordinul "Mihai Viteazul".