Ieşirea din război a Rusiei bolşevice conduse de Lelin şi Troţki a lăsat România singură în faţa Puterilor Centrale. Comandamentele de război german şi austro-ungar au urmărit cu interes retragerea haotică de pe front a trupelor ruse şi dislocarea unor mari unităţi româneşti pentru a le ţine sub control. Se profila o oportunitate militară pentru a sili România să semneze un tratat de pace.

 

Guvernatorul militar al Valahiei ocupate, generalul August von Mackensen, spera să realizeze încheierea păcii cu ajutorul politicienilor germanofili de la Bucureşti. Intenţia lui era răsturnarea guvernului Brătianu şi detronarea regelui Ferdinand, cu consimţământul armatei române. La începutul lui ianuarie 1918, şeful secţiunii poltice a OKM (comandamentul lui Mackensen la Bucureşti) informa Berlinul că „toate încercările de stabilire a unor contacte cu conducătorii (militari) în vederea susţinerii unei lovituri politice au eşuat”. Era limpede că armata română era credincioasă regelui Ferdinand şi era pregătită să opună rezistenţă. Mackensen însuşi era însă circumspect în privinţa reluării luptelor. Avea mult respect pentru armata română. Propria Armată a IX-a germană fusese slăbită de transferul spre frontul de vest a celor mai bune unităţi şi a artileriei grele. Comandamentul austro-ungar era într-o situaţie şi mai dificilă, rapoartele primite pe parcusul lunii ianuarie scoteau în evidenţă forţa românilor şi, în contrast, slăbiciunea propriilor unităţi. Cu dezintegrarea totală a armatei ţariste şi ameninţările guvernului bolşevic condus de Lenin la adresa României rămase libere, devenise evident faptul că armata română nu putea face faţă unui eventual război pe două fronturi.

 

Ultimatumul

Pe 24 ianuarie Mackensen i-a telegrafiat şefului de stat major al Înaltului Comandament German (OHL), generalul Erich Ludendorff, că era momentul potrivit pentru a obliga România să încheie pacea. El a propus să se dea un ultimatum prin care să se ceară tratative de pace în termen de 24 de ore, altfel armistiţiul cu România va fi denunţat, urmând a fi reluate ostilităţile. Nemţii au făcut rapid planurile operaţiuni militare denumită codificat „Halali” - în esenţă un atac german peste Siret, concomitent cu o ofensivă austriacă din Bucovina şi o pătrundere austro-ungară prin trecătorile din Carpaţii Orientali. Cum în aceeaşi perioadă se derulau tratativele de pace separată cu Rusia bolşevică şi Ucraina, germanii au amânat transmiterea unei ameninţări directe de denunţare a armistiţiului de la Focşani.

Pe 4 februarie, la Berlin, ministrul de Externe german Richard von Kühlmann şi omologul său austriac, contele Ottokar von Czernin, s-au întâlnit cu Ludendorff şi au convenit asupra următoarelor puncte:

Politic - demiterea guvernului Brătianu;

Teritorial - cedarea în totalitate a Dobrogei către Puterile Centrale, cedări la frontiera cu Austro-Ungaria; în schimb, Puterile Centrale vor susţine obţinerea de către România a unor teritorii în Basarabia;

Militar - demobilizarea armatei românie cu excepţia celor care luptau împotriva trupelor ruseşti bolşevice; îndepărtarea misiunilor militare ale Antantei;

Dinastia - va fi considerată o chestiune internă a poporului român;

Economic - pretenţii nedefinte, dar cu urmări pe termen lung;

Ocupaţia - administraţie germană pe termen nedeterminat a Valahiei.

O parte din condiţii au fost ţinute secrete, pentru a aduce partea română la negocieri. Când a sosit telegrama germană la Iaşi, Berthelot a încercat să o prezinte ca un bluf - avea ordine stricte să menţină România în război. Guvernul român a înţeles imediat ceea ce reprezenta ea de fapt: o pregătire pentru denunţarea armistiţiului. Primul ministru Ionel I.C. Brătianu era convins că urma o pace impusă şi contactase miniştrii Antantei pentru a obţine o aprobare tacită a participării la negocieri. În caz contrar, România era „condamnată la sinucidere”.

Averescu devine prim-ministru

Pe 4 februarie au început tratativele la Focşani, Marele Cartier General (MCG) condus de generalul Constantin Prezan pregătind rezistenţă armată pe teritoriul dintre Siret şi Prut. Tratativele s-au derulat de la început într-un mod greoi, partea română încercând deliberat să prelungească negocierile. În tot acest timp Brătianu, care ştia că este persona non-grata pentru Puterile Centrale, cu acordul regelui Ferdinand, a pregătit jocurile astfel încât generalul Alexandru Averescu să-i succeadă în funcţia de prim-ministru. Averescu, care deja avea ambiţii politice, credea într-un mod naiv că prietenia sa cu Mackensen, care data din anii când fusese ataşat militar la Berlin (1895-1897), îl va ajuta. Pe 8 februarie Brătianu a demisionat, cu o seară înainte însă luase masa cu Averescu, unde i-a prezentat amănunţit modul în care trebuiau să decurgă tratativele: prelungirea negocierilor, încheierea unui acord care să asigure integritatea dinastiei şi a teritoriului naţional, cu excepţia Dobrogei. Regele Ferdinand i-a cerut să formeze guvernul. Ceea ce nu ştia Averescu era că Brătianu şi cercul din jurul regelui Ferdinand vedea acest guvern doar ca pe unul de tranziţie spre un regim condus de Alexandru Marghiloman.

Averescu s-a întâlnit personal cu Mackensen pe 18 februarie, în palatul prinţului Ştirbey de la Buftea. În cursul discuţiilor i s-au prezentat condiţiile păcii la modul general, într-o privinţă noul premier român fiind ferm: cererea de a ceda toată Dobrogea avea să contribuie la eşecul negocierilor. În vreme ce germanii, austro-ungarii şi turcii ar fi acceptat o împărţire a Dobrogei, bulgarii s-au opus, cerând întreaga provincie şi ameninţând cu trecerea de partea Antantei.

Lămurirea situaţiei din România devenea presantă, mai importantă decât „pacea cu Lenin şi Troţki”, astfel că cei doi miniştri de Externe ai Puterilor Centrale, Kühlmann şi Czernin, au venit la Bucureşti de la Brest Litovsk pentru a se întâlni cu Averescu. Aici, cei doi au fost surprinşi să afle că Mackensen şi membrii statului său major preţuaiu foarte mult armata română, fiind avertizaţi că ocuparea Moldovei va fi „o operaţiune dificilă şi costisitoare”.

Întâlnirea de peste două ore dintre Averescu şi cei doi s-a derulat fără mănuşi, premierul român fiind şocat de condiţiile impuse. Îndârjit, a declarat că cedarea Dobrogei este „cu deosebire imposibilă”. Pe final, contele Czernin i-a solicitat lui Averescu să mijlocească o întâlnire cu regele Ferdinand, eveniment care s-a petrecut pe 27 februarie lângă Mărăşeşti, în trenul regal. Czernin nu l-a menajat deloc pe rege, cerându-i să accepte în 48 de ore toate condiţiile, altfel reluarea luptelor aveau să însemne sfârşitul României şi al dinastiei. Intimidat, uneori cu lacrimi în ochi, regele i-a spus că nu poate găsi niciun cabinet care să accepte cedarea totală a Dobrogei, moment în care Czernin l-a propus pe Marghiloman, reiterând termenul de 48 de oare pentru acceptarea condiţiilor, în caz contrar, urmând a fi declanşate operaţiuni militare.

România cedează

Liderii români de la Iaşi se aflau într-o situaţie imposibilă, încercând să găsească metode pentru a mai trage de timp, cerându-se chiar o întrevedere directă între împăratul Karl şi regele Ferdinand. Refuzaţi, pe 2 martie a fost convocat Consiliul de Coroană, moment în care Puterile Centrale au prelungit ultimatumul cu încă două zile, pe 4 martie la prânz urmând a fi începute operaţiunile militare. Acest prim consiliu s-a derulat într-o atmosferă sumbră, regele abia putea vorbi de emoţii şi necaz. La sfârşitul prezentării situaţiei a izbucnit în plâns. Majoritatea celor prezenţi erau de părere că pacea era inevitabilă, dar nimeni nu dorea să-şi asume încheierea unei păci atât de dăunătoare ţării. Brătianu a sugerat ca Averescu să negocieze „cu mâna pe sabie”, dar acesta a refuzat, replicându-i să iniţieze el tratativele. Brătianu a refuzat şi l-a propus pe Marghiloman. Consiliul s-a încheiat fără a se lua vreo decizie, astfel că Puterile Centrale au trimis imediat o telegramă prin care era denunţat armistiţiul.

MCG se pregătise pentru reluarea luptelor, fiind luată în considerare inclusiv o retragere mai la est, în Basarabia securizată. Prezan şi-a chemat armata la luptă: România era izolată, într-o situaţie militară „fără precedent în istorie”, dar „noi trebuie să luptăm pentru a salva onoarea, integritatea şi independenţa ţării”. Berthelot telegrafia la Paris că, dacă duşmanii atacă, „armata română îi va face să plătească scump, dar succesul lor nu poate fi pus la îndoială”.

Au urmat încă două Consilii de Coroană, în care s-a dezbătut un răspuns la ultimatum, fără a capitula în mod ruşinos în faţa inamicului. Din partea Puterilor Centrale au sosit noi condiţii, la solicitările militare şi economice adăugându-se altele militare: demobilizarea imediată a cel puţin opt divizii, acordarea de ajutor pentru transportul trupelor germane spre Odessa (port vital pentru aprovizionarea cu grâne din Rusia sudică) şi plecarea imediată a misiunilor Antantei. Averescu a demisionat, dar regele nu i-a acceptat demisia. Partea română a transmis prin telegraf că acceptă condiţiile. În sfârşit, guvernul român l-a mandatat cu puteri depline pe ministrul Justiţiei, Constantin Argetoianu, pentru a semna documentul dorit. A sosit în gara Buftea pe 5 martie, fiind condus imediat la Palatul Ştirbey, unde Mackensen l-a întâmpinat pe scări şi l-a condus în sala mare unde aşteptau deja 120 de reprezentanţi ai ţărilor inamice. Puterile Centrale doreau să facă un spectacol din semnarea tratatului. „Fără discuţii pe măsura evenimentului”, Argetoianu s-a dus la masă şi a semnat actul, urmat de Kuhlmann şi Czernin, reprezentantul turc şi cel bulgar.

A urmat întocmirea unui plan de lucru în vederea aplicării clauzelor din tratat, fiind înfiinţate patru comisii mixte: politică, militară, juridică şi economică. Lăcomia inamicului la împărţirea prăzii a dus însă la prelungirea negocierilor cu aproape două luni, timp în care partea română s-a luptat să limiteze pretenţiile exorbitante ale duşmanilor. Între lupii care îşi împărţeau prada au apărut diferende serioase. Timp de şase luni urma o pace amară, dar în noiembrie 1918 luptele au fost reluate.

Explicaţie foto: 

1. Alexandru Averescu, în calitate de premier, soseşte la Buftea pentru a purta negocieri de pace

2. Contele Ottokar Czernin, mareşalul August von Mackensen şi Richard von Kühlmann într-o plimbare călare în timpul negocierilor de pace

(Surse: Glenn E. Torrey - România în Primul Război Mondial, Ed. Meteor, 2014; Constantin Kiriţescu - Istoria războiului pentru întregirea României, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989; Pamfil Şeicaru - România în marele război, Editura Eminescu, 1994)