Campania anului 1916 s-a decis în sectorul de apărare a Diviziei 11 Infanterie, pe valea Jiului. Având în vedere importanţa misiunii ce a revenit acestei mari unităţi, de acum 100 de ani, înaintea descrierii celei de-a doua bătălii de la Jiu, aducem câteva argumente, mai puţin tratate în istoriografia militară privind strategiile taberelor aflate în conflict.

Străpungerea Carpaţilor pe la Jiu - proiecta lovitura principală a inamicului

Pe graniţa munţilor cele trei armate române se organizau defensiv către sfârşitul lunii septembrie 1916. Pierderea iniţiativei ofensive de către trupele române a fost urmarea ordinul dat de Marele Stat Major, şi avea la bază cel puţin următoarele fapte şi următoarea argumentare: aliaţii nu au sprijinit ofensiva executată prin surprindere, imediat pornită după intrarea în război şi atacul pe întregul front, concomitent cu mobilizarea; apoi armamentul şi muniţiile contractate şi sprijinul promis nu a sosit, decât cu o mare întârziere; şi eroarea de a opri o ofensivă strategică pentru că s-a pierdut o bătălie locală, la Turtucaia şi o manevră nereuşită la Flămânda.

Ruşii au greşit, cu voie sau nu, nesocotind cererile de ajutor, întemeiate, formulate de comandamentul român, motivând întârzierile prin raportul de forţe de pe front. Ba chiar susţineau că românii deţineau supremaţia numerică pe front. Omiteau calitatea tehnică a dotării şi nivelul de instruire a trupelor angajate în luptă imediat pe adâncimea frontului, dincolo de trecători, după marşuri istovitoare, efectuate pe jos. Toate aceste considerente le vom încadra în evenimentele din cursul lunii septembrie şi octombrie 1916, având la bază documente emise de comandamentele combatanţilor. Este de remarcat faptul că ruşii, în mod vădit, nu au atacat bulgarii, faţă de care aveau anume afinitate, fapt ce ar fi avantajat frontul de la Salonic. Francezii erau sub presiunea puternică pe frontul său, iar englezii nu erau dispuşi a-şi sacrifica flota pentru angajarea de transporturi masive pe mare şi expunerea la atacurile submarinelor germane. Avantajele reveneau doar francezilor. Într-un asemenea context se duceau acţiunile de luptă pe teatrul de război din România.

Pe front trupele române aveau: Armata de Nord (gral C. Prezan) cu 4 divizii mixte, 1 divizie de cavalerie şi o brigadă de călăraşi. Toate acestea însumau 70 batalioane, 35 escadroane, 113 mitraliere, 63 baterii şi 1 escadrilă de aviaţie, dispuse pentru apărarea Carpaţilor Moldovei între Şarul Dornei şi valea Caşinului, pe un front de 170 km.

Armata a 2-a (gral Al. Averescu) cu 7 divizii de infanterie, 1 brigadă mixtă şi 1 de călăraşi, cu forţa a 96 batalioane, 23 escadroane, 133 mitraliere, 83,5 baterii şi un escadrilă apărau Carpaţii Meridionali de la vârful Clăbuc până în Munţii Făgăraşului, 160 km de front.

Armata 1-a (Gral I. Culcer) cu 4 divizii de infanterie, un detaşament mixt şi 1 brigadă călăraşi, totalizând 75 de batalioane, 12 escadroane, 126 mitraliere, 75 baterii şi 2 escadrile apăra un front de 500 km, începând de pa izvoarele Argeşului, pe Carpaţi, până la Orşova şi mai apoi pe Dunăre până la vărsarea Oltului. În cadrul dispozitivului Divizia 11 acoperea defileul Jiului (luptele din septembrie-octombrie au fost descrise anterior).

Armata română îşi reorganiza dispozitivul de luptă. Marele Cartier General dizolvase Armata a 3-a de la Dunăre şi încerca să întărească regiunea de nord în trecătoarea Branului unde trupele se retrăgeau în dezordine, fără a opune rezistenţă. Astfel pe 26 septembrie 1916, Armata a 2-a primea misiunea de „apărare a teritoriului naţional în contra invaziei inamice”. Pentru îndeplinirea misiunii se lăsa la decizia comandantului repartiţia forţelor după trebuinţele înţelese de nevoile operative, funcţie de direcţie şi misiunea fiecărei unităţi. Armata de Nord avea ordin să se retragă din faţa unor forţe superioare spre frontieră şi „să apere teritoriul naţional între Şarul Dornei şi valea Caşinului”. În acelaşi timp Marele Cartier General rus aprecia că inamicul a epuizat rezervele celor 7 divizii folosite astfel că bazându-se pe informaţii precise excludeau orice pericol „de invadare a României în nici o parte”, era de părere generalul Alexeieff, promiţând întărirea cu 2 Corpuri ruseşti în decurs de 2 săptămâni şi o ofensivă puternică în Galiţia. Acţiuni ce nu s-au produs niciodată.

La insistenţa cererilor româneşti – telegramele primului ministru Ionel I.C. Brătianu şi generalului Iliescu, către Marele Cartier General Imperial rus, generalul Alexeieff avea să răspundă că intervenţia celor 2 corpuri de armată ruse nu este posibilă mai devreme de 15 zile deoarece necesită 250 trenuri pentru transport. Deci dorinţa de intervenţie imediată era irealizabilă. Având forţe suficiente la dispoziţie, era de părere generalul rus, „n-ar trebui în nici un chip să se manifeste atâta nervozitate şi pesimism”, după cum rezulta din corespondenţa dintre cele două comandamente. Pe cale de consecinţă, în loc de forţe ruseşti generalul Coandă, şeful Marelui Stat Major General, primea sfaturi pentru „activitate intensă pentru adunarea forţelor şi întărirea poziţiilor”. Situaţia de fapt era foarte grea nu cum şi-o imaginea generalul rus, că se datora numai lipsei „de tenacitate şi precizie a M.C.G.”. Această părere pornea de la concepţia sa potrivit căreia România trebuia apărată pe Siret, şi astfel să asigure flancul stâng al grupării general Brussilow.

Această concepţie a fost transmisă şi generalului Berthelot, atunci când Alexeieff l-a primit la Petrograd. Această concepţie o va transmite şi prin telegrama din 2 octombrie către generalul Iliescu, care preconiza sprijinirea armatei române pe 2 aripi puternice în Moldova şi Dobrogea. Acesta recomanda comandamentului român să părăsească Oltenia şi Muntenia pentru scurtarea lungimii frontului. „Sprijinul” rus avea să se subordoneze acestei concepţii. Cererile ruseşti de a întării şi fortifica prelungirea frontului din Galiţia (general Brussilow) în Carpaţi, pe 3 poziţii, care să înceapă deodată, aveau să fie îndeplinite. Transcriem pentru exemplificare dispoziţiile date de Marele Stat Major, în 22 septembrie şi 2 octombrie 1916, pentru realizarea lucrărilor genistice pe frontul Armatei de Nord, în prelungirea celor realizate de trupele ruseşti. Coordonarea acestora revenea generalului inginer rus Welicko (cunoscut pentru expertiza în domeniu, pe frontul din Galiţia şi Bucovina), prin generalul Văleanu. Executarea  poziţiilor din apropierea frontierei s-au realizat de 6 companii de săpători ruse, cu sprijinul populaţiei, iar în adâncime şi cu prizonieri. Toate cheltuielile erau suportate de guvernul român.

Urmărirea fără preget a românilor cu direcţia generală Bucureşti şi o altă direcţie prin trecătoarea Oituz, era directiva arhiducelui Carol către Armata I austro-ungară şi Armatei a 9-a a generalului Falkenhayn, din 9 octombrie 1916. Forţele inamice aveau următoarea compunere şi dispunere: Armata I-a austro-ungară (gral Arz von Straussenburg) compusă de 4 divizii de infanterie, 1 brigadă şi un detaşament mixt de cavalerie, totalizau 56 batalioane de infanterie, 65 escadroane de cavalerie, 251 mitraliere, 73 baterii, 8 companii de aruncătoare de mine, 1 secţie autoblindate, 2 trenuri blindate, şi 2 escadrile de aviaţie. În sprijinul acestor forţe intervenea Corpul de cavalerie Schmettow, din Armata 9 germană cu un total de 9 batalioane de infanterie, 38 escadroane, 70 mitraliere şi 23 baterii de artilerie.

Aramata a 9-a germană comandată de Falkenhayn, avea 8 divizii de infanterie, 3 brigăzi de munte, 2 brigăzi mixte, un detaşament mit, cât o divizie, 3 divizii de cavalerie, opera între valea Doftanei şi Dunăre. Aceste trupe însumau 50 batalioane de infanterie, 9 escadroane de cavalerie, 1 companie de ciclişti, 259 mitraliere, 4 companii de aruncătoare de mine, 80 de baterii de artilerie, din care 2 de munte şi 23 grele, 3 trenuri blindate, 2 escdrile de aviaţie.

În rezerva trupelor din Transilvania (la dispoziţia Armatei arhiducelui Carol) se mai aflau Divizia 8 şi 10 bavareze şi Divizia 7 cavalerie germană. Toate aceste erau de tăria a 21 batalioane de infanterie, 26 escadroane de cavalerie, 2 companii de ciclişti, 245 mitraliere, 33 baterii plus 2 baterii grele şi 1 escadrilă de aviaţie.

Aşadar un raport de forţe sensibil egal, dar sub raport calitativ net favorabil inamicului. Armatele române pe cca 1.200 km de front aveau unităţile angajate în prima linie. Armata de Nord avea numai o divizie de infanterie şi o brigadă mixtă în rezervă. Armata a 1-a avea numai 6 batalioane. Armata de Dobrogea, 1 divizie şi 1 brigadă de infanterie, 1 divizie de cavalerie şi 1 brigadă de cavalerie. Marele Cartier General nu avea nici o rezervă. Divizia 17 fusese nimicită la Turtucaia, divizia 20 se desființase. Aritmetica forţelor ne dau doar o valoare relativă. O privire corectă pentru identificarea realităţii de pe frontul românesc necesită evaluarea capacităţii combative a trupelor. Toate, dar mai cu seamă pierderile grele suferite şi lipsa de pregătire a rezervelor, în special, se resimţea dureros. Pierderile din rândul contingentului aflat sub arme, la începerea războiului, în regimentele 1-40, dar mai ales din cele cu nr. 41-80 nu mai aveau decât un mic procent de oameni instruiţi. Efectivul de 250-300 de oameni, era cam la majoritatea batalioanelor, ajunse a fi comandate de grade mici, locotenenţi şi chiar sublocotenenţi la companii. Al 4-lea batalion al regimentelor era format din miliţii, lipsite de cadre cu pregătire şi fără coeziune de luptă. Trupele erau istovite de marşuri lungi, pe jos, în trecători sau/şi de desele mutări de pe un sector pe altul.

Generalul Falkenhayn, în dările sale de seamă, compara raportul de forţe în batalioane, fără a face menţiunea că el avea în compunere trupe de gardă, corpuri alpine şi trupe de elită. Ori la această analiză este necesar a adăuga şi coeficientul de superioritate tehnică a armamentului de artilerie grea şi de munte, mitraliere, legături, material tehnic şi muniţii din plin, echipament complet. Să nu uităm că materialul contractat din străinătate v-a ajunge în ţară abia pe la sfârşitul luni noiembrie. Atunci nu se mai puteau socotii numărul de baionete căci luptele aveau caracter violent de la distanţă. Dacă la batalioanele româneşti abia era câte o mitralieră, inamicul avea 6-8 şi mai erau şi întărite la nevoie. Ostaşii din tranşeele unirii încă nici nu văzuseră puşca-mitralieră iar inamicul avea 8-12 mitraliere uşoare la fiecare companie. Puştile noastre erau şi puţine şi de toate calibrele, fără muniţii suficiente. Escadroanele de cavalerie inamice deprinsese lupta infanteristului şi luptau la fel de bine şi pe jos, fiind susţinute de cel puţin 2 mitraliere. Artileria grea era dispusă pe linia Focşani-Nămoloasa-Galaţi, iar cea cu tragere repede era insuficientă, astfel că manevra de foc se făcea cu greutate. În armata română încă nu erau cunoscute noţiunile de grupări de artilerie şi manevra de foc. Acestea u fost câteva din motivele pentru care cererile pe front de sprijin cu foc sau forţe au întârziat. Lipsa muniţiilor îndemnau comandanţii la economii, şi la trageri răzleţe şi cu stângăcie.