„Se mai poate spera să surprindem pe inamic, căci după succesul obţinut de români contra trupelor generalului Kneussel era evident că românii nu se vor mai aştepta la un atac din partea noastră” – general Erik von Falkenhayn

 

În acelaşi timp generalul Falkenhayn transmitea, pe 1 noiembrie 1916, la 6,10, ordinul către Corpul 54 de a înainta pe direcţia generală Sud., iar Corpului de cavalerie Schmettow, la ora 7 seara, îi fixa ca misiune „urmărirea învăluitoare a inamicului”.

Într-o asemenea împrejurare Divizia 1-a transmitea unităţilor ordinul de a reface poziţiile cu interdicţia „că nu se mai permite retragerea cu nici un pas”. Proiectul de a opera o rezistenţă pe front şi o manevră cu dreapta asupra stângii şi spatelui inamicului era înaintat de generalul Cocorăscu, pe 2 noiembrie 1916. Reuşita proiectului depindea de tăria rezistenţei şi de reuşita atacurilor şi contraatacurilor, de zi şi noapte, ale unităţilor Grupului Jiu. Proiectul generalului se baza pe tirul reuşit al artileriei şi distrugerea unei coloane de 5 km care se deplasase spre Tg. Ioneşti, şi respingerea a 2 companii de cavalerie care înaintase de la Tg.-Jiu spre Româneşti-Rovinari. Ceva mai târziu, inamicul a atacat viguros dinspre Tg.-Jiu. Armata 1-a, prin recunoaşteri aeriene, constata concentrarea de forţe superioare pe şoseaua Bumbeşti-Tg.-Jiu, forţe care au determinat retragerea trupelor noastre spre sud. Dacă la ora 5 generalul Vasilescu, comandantul Armatei I-a, repeta cu insistenţă subunităţilor Grupului Jiu că „vă reamintesc tuturor marea nenorocire ce ar lovi dacă s-ar întâmpla ca duşmanul să ne învingă. Trebuie să-l zdrobim cu orice preţ, cu orice sacrificiu”, la numai o oră constata superioritatea inamicului. Unităţile Diviziei 17, care executase marşul pe cale ferată au întârziat şi în acest fel situaţia se agrava, după cum raporta generalul Cocorăscu, pe 3 noiembrie 1916, la ora 12,15. Comandantul Grupul Jiu, colonel Anastasiu a trimis diviziei raportul cu nr. 42, din care rezultă dramatismul luptelor din acea zi. „Conform ordinului de operaţii nr. 80, toată ziua astăzi, trupele Grupului Jiu au luptat continuu; sate şi poziţii au trecut din mână în mână, de mai multe ori. Forţe noi inamice intră necontenit în luptă. Şomăneştii a fost luat de inamic; Dăneştii jumătate în stăpânirea noastră, jumătate ocupat de inamic. Urecheştii pierdut, l-am reluat. Inamicul operează pe flancurile noastre, grăbind retragerea. Zăpada face cu neputinţă funcţionarea telefoanelor căci firele cad. Peşteana şi Filiaşi de 5 ore nu putem comunica Diviziei 17, care ar fi uşurat lupta; neacţionarea ei a atras masa forţelor inamice asupra noastră, aşa că situaţiunea ne devine de tot grea. Mai păstrăm încă cea mai mare parte din poziţiuni trupele complementare epuizate nu mai pot ţine mult, presiunea fiind din ce în ce mai mare. Au apărut noi coloane inamice angajate pe valea Tismanei, venind de la Câlnic, pe la Stejerei, etc.”

Din citatele folosite mai sus putem trage următoarele concluzii:

1. Eşaloanele superioare avansau ordine de luptă în care cereau trupelor săfacă tot ce le sta în putinţă până la sacrificiul suprem pentru apărarea cauzei naţionale. Uneori din grabă sau/şi necunoaşterea exactă a situaţiei, sau/şi datorită deselor şi rapidelor schimbări a liniei frontului, a întreruperii legăturilor lelefonice ordinele ajungeau cu întârziere.

2. Eşaloanele de luptă, din contact, erau epuizate fizic şi zdruncinate moral, iar rezervele promise de către aliaţii ruşi întârziau sosirea pe front. Reîmprospătarea s-a făcut greoi şi datorită fronturilor largi şi a terenului greu accesibil.

3. Aveau lipsuri materiale de tot felul, şi totuşi luptau cu dârzenie şi dăruire. Populaţia din zona de operaţii a susţinut aprovizionarea frontului şi a participat la realizarea lucrărilor de fortificaţii (apărare).

4. Ierarhiile superioare raportau suveranului că au dat ordine corespunzătoare, numai că acestea nu erau susţinute şi prin împrospătarea din rezerve, deoarece acestea lipseau.

5. Previziunile generalilor privind folosirea surprinderii şi concentrarea forţelor manevriere ale inamicului nu au fost sesizate întotdeauna. Manevra pe linii interioare, datorită configuraţiei terenului, văii orientate spre sud, lipsa comunicaţiilor nu a putut asigura completarea oportună a breşelor sau a învăluirilor executate rapid, cu cavalerie, de către inamic. De aceea, uneori, ordinele nu puteau fi întocmai executate. Dau ca pildă ordinul prin care nu se permitea „nimănui a da îndărăt, decât numai atunci când forţe vădit superioare vor impune aceasta”. Dar ce era oare în sufletul şi mintea unui comandant pe front când primea informaţii ca acestea „vă anunţ că nu vor sosi ajutoare peste suficient”, iar acestea nu ajungeau. „Trebuie deci să rezistaţi cu orice preţ…să acoperiţi direcţiile de adunare şi concentrare…nu vă putem da ordine de detaliu”. Folosiţi toată populaţia civilă pentru a săpa!

6. Breşele din dispozitivul rupt de inamic erau lărgite cu forţe noi, aduse din adâncime, în timp ce Grupului Jiu i se cerea să le astupe cu resturile aruncate înapoi în dezordine. Noul comandant al trupelor de la Jiu, generalul Spirescu reamintea Înaltul Ordin a M.S. Regelui „de a rezista cu îndârjire şi a nu ceda terenul, decât după luptă aprigă şi pas cu pas”. Cât de aprigă a fost încleştarea rezultă din rapoartele centralizate din prima linie.

7. Etichetele şi ameninţarea cu Curtea Marţială a „laşilor şi fricoşilor” sau „oprirea sub pedeapsă cu împuşcare a oricărui ofiţer, grad inferior şi soldat, care s-ar retrage din faţa inamicului, fără ordin”, considerăm că nu aveau temei real. În instrucţiunile sale, generalul Cocorăscu cerea comandanţilor de sector să-i aducă la cunoştinţă „pe aceia care se fac vinovaţi de retragere nejustificată”. O astfel de listă lipseşte. Rapoartele justifică, de altfel, orice părăsire fortuită a poziţiilor. În chiar raportul său către armată comandantul Grupului Jiu avea să mărturisească: „nu am mai putut rezista, având efective în ofiţeri şi trupă foarte mult slăbite. Am pus, domnule general, la dispoziţia ţării şi neamului meu, pe lângă trei copii, tot ce D-zeu mi-a dat ca Dumitru Cocorăscu trup şi minte. Regret din suflet că a fost imposibil să ajungem la rezultatele ce speram, când nu cunoşteam îndeajuns forţele inamicului. Ar fi un păcat să mă învinuiască cineva de acest rezultat. El este inerent situaţiunii în care ne-am găsit şi ne găsim încă. (…)Sunt dator să vă afirm că situaţia mea este foarte critică şi că îmi este teamă că retragerea trupelor şi convoiurilor, să nu fie tăiate de cavaleria şi coloanele inamicului. (…). Întârzierea trimiterii de ajutoare a fost una din cauzele care au dat naştere acestei situaţiuni, fiindcă inamicul a câştigat vreme, a câştigat teren şi câştigând teren şi-a asigurat ieşirea defileului, prin care a putut trece forţe şi materiale după voie”.

8. Pe front soldatul român, în raport cu posibilităţile sale, s-a bătut cu străşnicie pentru a-şi apăra pământul străbun. Ordinul dat, susţinea în raportul său, din seara zilei de 6 noiembrie 1916, colonelul Anastasiu, comandantul Diviziei 1, nu putea fi susţinut din cauza „forţelor morale şi fizice scăzute, încât rezistenţa nu mai putea fi serioasă”.

9. Informaţiile sosite din teritoriul ocupat, despre jaful generalizat, catalogate ca zvonuri fusese fapte reale, a influenţat, demoralizat şi a redus forţa combativă a trupelor. Vestea că la Strehaia un automobil blindat a tras din plin în populaţie a produs o mare supărare. Să nu uităm că, soldatul unirii, începuse războiul cu două luni jumătate în urmă şi plecase la război doar cu 225 cartuşe! Trupele erau reaprovizionate cu muniţii, de regulă, pe timpul nopţii. Contactul permanent cu inamicul a dus la istovirea trupelor. Lipsa rezervelor pentru împrospătare a fost o cauză serioasă a cedărilor.

10. Raportul de forţe ajunsese devastator favorabil pentru inamic atât numeric, calitativ, cât şi ca forţă manevrieră. Într-un asemenea moment, generalul Cocorăscu avea să ordone distrugerea tuturor „lucrărilor de artă” pentru a împiedica înaintarea inamicului. În acelaşi scop s-au blocat podurile cu sârmă ghimpată, iar podeţele distruse. Oamenilor li se recomanda să se ascundă din faţa blindatelor şi să nu fugă, apoi să le atace. Atacul prin surprindere, noaptea, era des folosit. S-au săpat şanţuri transversale peste şosele pentru a împiedica înaintarea autovehiculelor blindate. În aceeaşi împrejurare Grupul Jiu, raporta Diviziei 1, din oră în oră şi la ora 2 noaptea, că atacul „cu toată masa forţelor inamicului a întors frontul prin mai multe locuri, ceea ce a produs o completă debandadă. Ţin a raporta că suntem peste tot înconjuraţi de patrule de cavalerie”, se încheia unul din multele rapoarte ale colonelului Anastasiu.

Ecaterina Teodoroiu, un episod de legendă

Colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59, scria că Ecaterina Teodoroiu, înrolată în regimentul ce-l comanda, a căzut prizonieră împreună cu alţi camarazi, fiind dusă sub escortă spre Bumbeşti. „Făcându-se noapte şi profitând de neobservarea santinelei, ea a scos un revolver pe care îl avea în sân şi, fără a avea un singur moment de ezitare, a împuşcat santinela”. A scăpat cu o rană uşoară la piciorul drept şi s-a alăturat din nou regimentului său.

Nerămânându-i pe lume, după cum declară domnia sa, decât singurul frate din Compania a 8-a, Regimentul 18 Gorj, se hotărî să lupte ca soldat lângă dânsul, spre a îmbărbăta pe soldaţi să-şi elibereze pe mama sa. Într-adevăr, în ziua de 16 octombrie 1916 dimineaţa, tocmai pe timpul loviturii furioase ce am dat cu Divizia noastră, distrugând Divizia 11 Bavareză, trecând să observ mersul luptei a Secţiei a II-a de Mitraliere a Regimentului 18 Gorj din compania ce comandam, am întâlnit în drum pe domnişoara Teodoriu Ecaterina cu fratele ei, care tocmai îi arăta cum se încarcă arma, ochirea şi punerea baionetei. Întrebând-o ce voieşte cu aceasta, mi-a răspuns că se duce la Schela să-şi scape pe mama sa. De aici înainte cercetaşa Teodoriu Ecaterina a luptat cu arma în mână lângă fratele său, constituind un adevărat exemplu eroic pentru soldaţi, cu care a îndurat toate greutăţile şi de care nu s-a despărţit nici un moment, chiar când compania pornea la asaltul cu baioneta, după cum mi-au istorisit mulţi dintre oamenii companiei mele, în special sergentul Safta Pavel din Compania de Mitraliere, comandantul Secţiei a IV-a care a luptat mai ales în timpul retragerii din Oltenia, împreună cu Regimentul 18 Gorj” – scria locotenent-colonelului Traian Stârcea, aghiotant regal, şeful Biroului 7 Decoraţii din Marele Cartier General. De altfel, pentru faptele sale de arme, Comandamentul Marii Legiuni a Cercetaşilor i-a decernat Ecaterinei Medalia „Virtutea Cercetăşească” de aur, iar prin Înaltul Decret nr. 191 din 10 martie 1917, publicat în „Monitorul Oficial” nr. 292 din 16 martie 1917, la propunerea ministrului secretar de stat la Departamentul de Război nr. 12678 din 10 noiembrie 1916, „domnişoara Teodoriu Ecaterina din Legiunea de Cercetaşe «Domnul Tudor» a fost distinsă cu Medalia «Virtutea Militară» de război clasa a II-a pentru vitejia şi devotamentul ce a arătat pe câmpul de luptă, s-a distins în toate luptele ce Regimentul 18 Infanterie a dat cu începere de la 16 octombrie 1916, dând probe de vădită vitejie, mai ales în luptele ce s-au dat la 6 noiembrie 1916, în apropiere de Filiaşi. A fost rănită de un obuz la ambele picioare”. (Marian Moșneagu, Legenda Ecaterinei Teodoroiu: Ce spun Arhivele Militare).