Perioada comunistă i-a obligat pe istorici să excludă personalitățile din crearea istoriei și să aducă în prim-plan „rolul maselor“ în facerea ei. Cum a afectat asta istoria Oradiei? Simplu: regelui Ladislau i s-a rezervat doar rolul de legendă în întemeierea urbei, săpăturile arheologice în perimetrul Cetății, acolo unde practic a pornit totul, fiind practic interzise. „Masele“ erau cele care făcuseră Oradea încă din Neolitic, de când se descoperiseră urmă de viețuire umană pe aici, continuată neîntrerupt în decursul mileniilor următoare...

 

Doar că aceste mase, trăitoare în cătune pe aici, nu aveau idee despre ce e orașul și nu aveau cum să-l creeze fără o organizare superioară a teritoriului: statul. Oradea apare ca oraș datorită implicării directe a regalității maghiare, a lui Ladislau I (1077-1095) mai precis, un rege care a apreciat la justa valoare conceptul occidental de mănăstire catolică. Aceasta era o instituție de maximă importanță în acele vremuri întunecate, din care dispăruseră scrisul și cititul. Manăstirea catolică păstra în ea ceea ce mai târziu se va numi industrie și universitate. Odată construită în interiorul actualei cetăți din Oradea, dezvoltarea urbană medievală era garantată. Numele dat de Ladislau mănăstirii – Varad – va deveni numele noului oraș, care, având în vedere că aici se mutase și episcopia catolică a marelui și întinsului Bihor de atunci, credem că își merita titlul de oraș, în accepțiunea lui medievală, încă din 1113, anul primului document în care-i apare numele. Istoricii național-comuniști nu puteau accepta ca Oradea să fie primul oraș de pe teritoriul actualei Românii, pentru că el era majoritar unguresc în 1918. Ei se cramponau eventual de ideea că la Alba-Iulia și Cluj-Napoca, ajunse simple ruine după retragerea romană din Dacia, flacăra urbanismului ar fi fost purtată cumva de proto-români. Asemenea exagerări, pentru care dovezile nu contau, ne fac azi să zâmbim. Întorcându-ne la regele Ladislau, știm că atât mănăstirea, cât și episcopia erau deja în Oradea pe când el pleca la cele veșnice, în anul 1095...

Economicul, politicul și religiosul merg mână-n mână în acele timpuri de Ev Mediu. Pentru a face rost de banii necesari investițiilor de orice fel, puterea politică a regelui Ungariei avea nevoie de sprijinul Bisericii Catolice, ea fiind element deja tradițional de organizare administrativ-economică. Mănăstirea catolică, cu predilecție, devenise, în acea perioadă de reconstrucție occidentală, o celulă cultural-economică de bază a societății, aspect verificabil în tot Occidentul.

În acele vremuri neguroase, mănăstirea oferea pentru administrație o adevărată rezervă de cadre, „fiind unic lăcaș destinat formării unor oameni superiori, dotați cu instrumente și cu posibilități intelectuale și de dezvoltare umană pe care ceilalți nu le au la îndemână și de care nu sunt capabili. (...) Opțiunea monastică este și o opțiune de cultură și de cunoaștere; ea reprezintă pentru fiii de nobili singura alternativă reală la meseria armelor și, nu întâmplător, toate sau aproape toate biografiile monastice din acele secole pun în lumină incompatibilitatea eroului cu exercițiile și violențele cavalerești, ca și irezistibila sa vocație funciară pentru lectură, pentru meditație și pentru rugăciune“ (Omul medieval, pp.61-62).

Ca o concesie făcută muncii temerare de „desţelenire“ a teritoriilor necreştinate, din acea perioadă de Ev Întunecat de după căderea Imperiului Roman de Apus, călugării aveau dreptul la propria organizaţie în cadrul Bisericii Catolice: Capitlul (tradus și „Capitol“). Tradiţional deci în dezvoltarea Bisericii Catolice, Capitlul precede Episcopia într-un nou teritoriu.

Avem puține documente rămase de la acest foarte important și iubit rege al Ungariei, Ladislau I, invazia mongolă din 1241-42 distrugându-le pe mai toate. După cum precizează istoricul ungur Pál Engel despre Ladislau, „popularitatea sa, cel puţin în posteritate, a depăşit-o pe cea a lui Ştefan, deşi nu prea cunoaştem cauza acestui fapt. În anul 1192 şi el a fost canonizat drept sfânt, ca un generos sprijinitor al Bisericii, iar în Evul Mediu târziu el a fost sfântul maghiar cel mai frecvent pomenit“ (Regatul Sfântului Ştefan, p.62). Nouă ne revine delicata sarcină de a-i reconstitui munca din cele doar câteva elemente concrete pe care le știm despre el.

Strategia privind sprijinirea pe Biserică (mai ales prin întemeierea de mănăstiri!) în acțiunile sale, aidoma lui Wilhelm Cuceritorul, poate fi dedusă din chiar povestea fondării Oradiei. Ea e redată în celebra Chronicon pictum Vindobonensae („Cronica pictată de la Viena“), un codex cu ilustraţii color despre istoria ungurilor (originalul în limba latină se află acum la Biblioteca Naţională Széchényi, din Budapesta), finalizat prin 1360, de către învăţatul Marcu din Kált, la cererea probabilă a regelui angevin Ludovic cel Mare, un rege războinic, întocmai ca predecesorul său arpadian Ladislau I. Din acest volum aflăm că însuşi regele Ladislau a dat numele viitorului oraş: „în parohia fortăreţei Bihor, între fluviile Criş, într-o vânătoare, a găsit un loc unde, la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea Fecioarei Maria o mănăstire, loc pe care l-a numit Varad“. „Fluviile“ erau de fapt Crişul Repede în nordul imediat al aşezării şi Peţa (Hewjo), ce venea cu apă termală, în sudul ei imediat – ape ce aveau un traseu aproximativ paralel pe teritoriul acelei Oradii. Lor li se mai adăugau numeroase pâraie de pe dealurile împădurite din jur, al căror volum era de luat în seamă mai ales cu ocazia ploilor. Avem de-a face deci cu o fortificare naturală, bazată pe cursuri de apă şi pe relief.

Regele Ladislau urma practic modelul evanghelizării de succes, oferit cu câteva decenii în urmă, la nici 200 km sud de Oradea, de veneţianul Gerard – episcop de Cenad – al cărui renume trebuie să fi fost la apogeu în vremea aceea, datorită procesului de canonizare, finalizat în 1083!

Anul întemeierii Oradiei este dat ca fiind 1090, pe istoricul şi prezentarea de pe verso-ul celebrei gravuri realizate de Joris „Georg“ Hoefnagel (1542-1600) în 1598 şi publicată în albumul Civitates Orbis Terrarum, în 1617. În ceea ce priveşte timpul necesar ridicării bisericii şi anexelor mănăstireşti, acesta rămâne subiect de dezbatere pentru istorici, unii dintre ei luând probabil ca model societatea românească contemporană, unde, nefiresc, sunt necesari ani mulţi pentru finalizarea oricărei construcţii. Prin urmare, unii susţin că biserica - ce nu era de mărimea celor occidentale! - a fost terminată abia la începutul secolului următor, poate chiar în 1112, de unde putea rezulta şi schimbarea denumirii titulaturii episcopului (din Syxtus Bichariensis în Syxtus Varadiensis)... Alţii consideră că biserica era gata chiar din 1090 sau 1091, pentru că lucrările la ea ar fi început cândva după primul atac asupra zonei, cel din 1068. Pe atunci Ladislau cârmuia Bihorul, fiind „duce de Bihor“ (Korai magyartörténeti lexikon, 9–14. század, p. 394-396), o decizie a construirii unei biserici, ca mulţumire lui Dumnezeu pentru respingerea agresorilor, fiind psihologic plauzibilă. La noi, românii, Ştefan cel Mare este cel mai vestit în acest gen de recunoştinţă. Indiferent care ar fi adevărul, iniţiativa construcţiei s-a păstrat în vechile documente ca fiind a lui Ladislau, el având o sumedenie de argumente pentru a o face.

Catholic Encyclopedia ia în considerare cea mai timpurie datare a diocezei de Oradea: 1083, an avansat mai demult de istoriografia maghiară. Aceeași enciclopedie online spune și că Syxtus a fost primul episcop de Oradea, între 1103-1113, deci la o distanță oarecum nefirească de două decenii... Oricum, această datare pentru mănăstire – identică cu canonizarea lui Gerard, episcop de Cenad! – ne-ar putea permite ipoteza că, graţie fortificaţiei ce o înconjura, precum şi fortificării naturale de care aminteam mai sus, mănăstirea a trecut cu succes prin invazia cumană ce a devastat zona, în 1091, dovedindu-şi viabilitatea amplasării. Aceasta s-ar fi putut constitui în cel mai bun argument de mutare aici a Episcopiei, Biharea, unde fusese sediul inițial, fiind iarăşi devastată de invadatorii din est.

Amănuntul că regele fondează inițial la Oradea o mănăstire (adică un centru de promovare a credinței catolice), nu o episcopie (centru de administrare a Bisericii), este foarte important. Întâietatea mănăstirii explică de ce la Oradea apare Capitlul, o formă de organizare specifică vieții monahale, separată de Episcopie, chiar dacă se subordona episcopului catolic. Prezente la Oradea pentru următorii 450 de ani, Capitlul și Episcopia se vor concura reciproc, episcopul fiind nu o dată cenzurat de călugări, spre beneficiul a ceea ce azi numim „atitudine“ și „progres“.

O prezentare a ceea ce însemna forma de organizare de care ţineau călugării, am găsit într-un inventar recent de arhivă. Astfel, „Capitlul reprezintă o corporaţie de clerici, organizată după anumite statute. Cuvântul vine din latină capitulum, când membrii se adunau ca să asculte un capitul din statute, iar fiecare membru al capitlului purta numele de capitular. Capitlul se compunea din preoţi, predicatori şi învăţători conduşi de un decan, numit anual din partea preoţilor. Capitlul își avea reşedinţa într-un oraş şi cuprindea mai multe comune cu bisericile respective. (...) Hotărârile capitlurilor se luau în adunări, care erau generale, numite sinoade generale sau parţiale. Adunările generale se ţineau când se făcea alegerea decanului, întocmirea statutelor şi împărţirea diferitelor sarcini. Capitlul hotăra şi în neînţelegeri în care erau implicaţi laici, în legătură cu şcoala sau biserica. Sub controlul direct al bisericii erau învăţătorii“ (Corina Sebișan, Prefață la Inventar 1441-1603, Fond: Capitlul evanghelic Țara Bârsei).

Istoricul orădean Liviu Borcea – şi el un adept al teoriei că Episcopia a fost întemeiată după Capitlu – preciza în Istoria oraşului Oradea: „Capitlul era subordonat Episcopiei, dar avea o autonomie economică pentru păstrarea căreia a luptat în permanență, la fel ca și pentru privilegiile dobândite de-a lungul timpului“. Organizarea capitulară însemna deci o autonomie față de Episcopie, ceea ce era un lucru pozitiv, ducând la concurență între cele două instituții catolice.

De ce să fi ales regele Ladislau această formă religioasă pentru Oradea, un loc unde existau cel mult niște cătune disparate şi o eventuală cetăţuie de pământ pentru refugiul localnicilor? Răspunsul stă în afirmația că o mănăstire catolică era atunci o celulă economică şi spirituală, în stare să marcheze progresul economic şi promovarea creştinismului într-o întreagă zonă, fiindu-i benefică separarea de Episcopie. „Încă din momentul în care a fost introdusă, începând din Orient, în secolul al IV-lea şi până la Contrareformă, viaţa monastică a ocupat un loc de primă mărime în Occidentul medieval“ (Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, p. 132). Politicul a sesizat acest lucru şi astfel, în perioada carolingiană, întemeierea de mănăstiri devenea o prerogativă regală (Omul medieval, p. 50). „Mai ales regii și marii seniori - nu lipsesc însă inițiativa și sprijinul unor episcopi și papi - mizează pe mănăstiri în calitatea lor de centre religioase de rugăciune, gospodării agricole, sedii de expansiune și de întărire a politicii teritoriale“. Pentru secolul al X-lea, se vorbeşte de un reviriment monastic, ca urmare a încetării expedițiilor de jaf ale vikingilor și ungurilor.

Întâietatea mănăstirii la Oradea are deci o sumedenie de argumente de partea ei, îmbinându-le pe cele economice cu cele politice și spirituale. Episcopia s-a mutat la Oradea numai după ce mănăstirea „încălzise“ locul. În prestigioasa lucrare Omul medieval ni se oferă un exemplu de urbanizare, pornind de la simpla ridicare a unei „cetăți sfinte“: „Pe lângă mănăstiri iau naștere mari aglomerări de tip urban, organizate în cartiere și apărate de mici armate proprii de milites. Saint-Riquier, în Ponthieu, a cărei construcţie a fost încheiată în anul 788, adăposteşte în al său claustrum triunghiular, marcat pe laturi de trei biserici impunătoare, cel puţin 300 de călugări; în jur se dezvoltă un burg cu circa 7.000 de locuitori, stabiliţi, în funcţie de meseriile practicate şi de prestaţiile aferente datorate mănăstirii, în diferite vici: alături de vicus militum, care găzduieşte vreo sută de oameni, există cel al fierarilor, al tăbăcarilor, al cizmarilor, al şelarilor, al brutarilor, al cârciumarilor, al vierilor, al negustorilor, nelipsind nici servientes per omnia, muncitori buni la toate (Hubert)“ (pp. 48-49).

Un argument esențial este legat însă de proprietatea asupra terenului: „Întâietatea Capitlului față de Episcopie este dovedită de faptul că mănăstirea a fost întemeiată pe teritoriul aflat în posesiunea Capitlului. Chiar și după crearea Episcopiei, Capitlul era posesor a două treimi din teritoriul orașului, în timp ce Episcopia deținea numai o treime. În Olosig (terenul dintre Hotel Dacia-Continental și Teatru - n.n.), posesiune a Episcopiei, cel mai important venit aparținea Capitlului, vama târgului“ (Bihorul medieval, p. 68).

În ceea ce privește regimul proprietății, el asigura Bisericii Catolice creșterea peste timp, fiind practic o garanție a dezvoltării. Iată cum explică istoricul Ștefan Pascu: „O situație asemănătoare, nu întru totul identică, cu proprietatea feudală avea proprietatea bisericească, stăpânită de instituțiile ecleziastice: mănăstiri, capitluri, episcopii. Spre deosebire de proprietatea nobiliară sau boierească ce provenea în primul rând din moștenire, cea bisericească se forma din donații ale puterii centrale și ale unor particulari, în primul rând nobili sau boieri. Proprietatea bisericească era a instituției și nu a conducătorului acesteia: abate sau stareț mănăstiresc, capitlu, episcop sau mitropolit. Aceștia, de obicei, erau proveniți din clasa dominantă, nobilime sau boierime, puteau avea - și aveau – proprietăți feudale proprii, provenite din moștenire sau din danii și care aveau același regim juridic ca și proprietățile nobiliare sau boierești“ (Voievodatul Transilvaniei, vol. III, p. 31).

E posibil ca tocmai regele Ladislau să fi hotărât mutarea Episcopiei în cetatea mănăstirii orădene, din mai multe motive: locul avea o biserică impunătoare, ce putea fi numită catedrală - construcție demnă de un sediu episcopal - apoi locul era mai sigur, fiind mult mai bine fortificat și bine protejat natural împotriva invadatorilor, iar economic, răscrucea de drumuri și de ape din imediata apropiere a mănăstirii se dovedea extrem de productivă și ofertantă pentru viitor. Din punct de vedere militar - pentru că episcopul are și rolul de general cu oaste proprie, numită „banderie“ - locul era greu accesibil, ușor de apărat, fiind foarte bun și pentru declanșarea oricărei intervenții pe direcția nord-sud și est-vest. Mulți dintre istoricii contemporani cred însă că cel mai determinant motiv de mutare ar fi fost devastarea episcopiei de la Biharea, în anul 1091, de către invazia militară a cumanilor conduși de Akos și Copulci, învinși de Ladislau mai apoi (Cetatea Oradiei..., p. 36.). Aveam a doua devastare în 23 de ani, ceea ce era prea mult! De devastarea cumanilor din acel an nu scapă nici alte episcopii, semn că invadatorii vedeau în aceste instituţii nu numai sedii de bogăţie, cât mai ales stâlpi ai puterii maghiare, putere ce trebuia păstrată la distanţă de hotarele cumane.

După victoria regelui Ladislau I, episcopia de la Biharea e mutată în locul mai sigur care s-a dovedit Oradea. Este o clară decizie luată la nivel central, ce poate aparţine doar regelui.

Cele două instituții ale Bisericii Catolice au apărut deci la Oradea în doi pași, mănăstirea cu al ei Capitlu, apoi Episcopia - acest al doilea pas nefăcând altceva decât să sporească și mai mult prestigiul locului numit Várad (Varadinum, Wardein, Oradea) în regatul Ungariei.

Un prestigiul inițial trebuie să fi fost provocat chiar de alegerea regelui ca loc de sfântă mănăstire. „Várad“ – denumirea în limba maghiară a oraşului – este la bază un cuvânt compus: vár înseamnă „cetate“, iar particula diminutivală d îl transformă în „cetăţuie“ (Varadinum – Váradvára, p. 22). Această denumire a condus la presupunerea existenţei anterioare a unei cetăţi din pământ, mai mici, în perimetrul viitorului oraş, dar despre care nu avem altă dovadă decât denumirea în sine. Probabilitatea că locuitorii răsfirați în cătune, printre brațele de apă, aveau o cetățuie de pământ pentru refugiu în caz de invazie (ochit eventual de Ladislau ca loc valoros) nu a fost dovedită arheologic, așa cum observa și istoricul Liviu Borcea.

În afară de argumentele strategico-militare ale alegerii locului, e posibil să avem de-a face şi cu o dimensiune emoţională. Pe vremea când conducea ducatul Bihor, tânărul Ladislau trebuie să se fi îndrăgostit de frumuseţea şi exotismul acestui loc, cu apă termală, nuferi, climă blândă, pământ roditor şi oameni de diverse etnii şi obiceiuri, dar care purta aura unor lupte cu invadatorul venit tocmai din Moldova. Ca o autentificare a profundei sale emoţii faţă de acest loc, el va lăsa ca dispoziţie testamentară dorinţa de a fi înmormântat la Oradea, în biserica lui, lucru care a și fost înfăptuit la câţiva ani după decesul din Slovacia. Până la sosirea Reformei, o seamă de regi și regine ale Ungariei vor fi înmormântați la Oradea, în apropierea Sfântului Ladislau, cel mai celebru dintre aceștia fiind Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei și împărat al Sfântului Imperiu Roman.

 

Bibliografie

Bálint István János (coord.), Boldog Várad, Hét torony Könyvkiadó, Budapest, 1992.

Balogh Jolán, Varadinum – Váradvára  (Varadinum - Cetatea Oradiei), vol. I-II, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1982.

Borcea Liviu, Bihorul medieval, Editura Arca, Oradea, 2005.

Borcea Liviu, Gorun Gheorghe (coordonatori), Istoria oraşului Oradea, ediția a II-a, Editura Arca, Oradea, 2007.

Braun Georg, Hogenberg Franz, Théatre des Principales Villes de tout l'Univers, Vol. VI, Cöln, c. 1625 - ediţie modernă.

Kristó Gyula, Pál Engel, Makk Ferenc, Korai magyartörténeti lexikon (9–14. század), Akadémiai Kiadó, Budapest, 1994.

Le Goff, Jacques (coord.), Omul medieval, Editura Polirom, Iași, 1999.

Le Goff Jacques, Jean-Claude Schmitt (coord.), Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental, Editura Polirom, 2002.

Lendvai, Paul, Ungurii, Timp de un mileniu învingători în înfrângeri, ediția a III-a, Editura Humanitas, București, 2013.

Marta Doru, Cetatea Oradiei, de la începuturi până la sfârșitul secolului al XVII, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2013.

Pascu Ștefan, Voievodatul Transilvaniei, vol. III, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986.

Pál Engel, Regatul Sfântului Ştefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, ediţia a II-a, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2011.

Pál Földi, Magyarország legendás várak, Anno Kiadó, 2006.

Páll-Szabó Ferenc (coordonator ştiinţific); Pócsai Sándor; dr. Rad Ciprian; dr. Váradi Éva-Andrea; Wellmann László, O istorie a maghiarilor, Editura Világhírnév, Cluj, 2014.

Sebișan Corina, Prefață la Inventar 1441-1603, Arhivele Naționale Sibiu, Fond: Capitlul evanghelic Țara Bârsei, inv. nr. 459, 2011.