Despre momentul intrării României în război generalul francez Philippe Petain avea să declare în 1918 ca „N-am uitat şi nu vom uita niciodată că România a intrat în război de partea noastră într-o epocă când războiul era departe de a fi câştigat: a doua zi după Verdun şi spre sfârşitul bătăliilor de pe Somme. Ne vom aduce aminte că intervenţia sa a deplasat din Occident spre Orient divizii germane de calitate”.

 

Regele Carol I, care a prezidat Consiliul de Coroană - din 21 iulie 1914, la Consiliu au fost invitaţi toţi reprezentanţii partidelor politice şi personalităţi publice - la începutul a scos din sertar tratatul de alianţă al României la Tripla Alianţă, din 1883 (reînnoit în 1902 şi 1912), îl pune pe masă şi-i invită pe participanţi să-l asculte: „Nu trebuie să facem politică de sentimente. Neutralitatea este o soluţie rea, care va face ca România să piardă înalta situaţie pe care a dobândit-o. A merge cu Rusia ar fi contra sentimentelor unanime ale ţării. Să ne pronunţăm neapărat în favoarea Germaniei şi Austriei, cu care ne leagă un tratat, este ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va urma onoare şi profit”.

Greu se poate înţelege despre ce profit şi despre ce onoare vorbea regele Carol I, atunci când îndemna Consiliul să accepte implicarea României în război, alături de Dubla Monarhie, stat care ţinea sub talpă peste 3 milioane de români. Se vede că regele Carol I era mai mult interesat de soarta Germaniei, de faptul ca aceasta să aibă un nou partener în conflict, decât de eliberarea provinciilor româneşti de peste Carpaţi. Tăcerea care s-a lăsat, după cuvântul regelui, va fi întreruptă de Theodor Rosetti, care, ca cel mai bătrân membru al adunării, stătea în dreapta regelui; Rosetti se pronunţă pentru neutralitate.

Îi urmează P. P. Carp, ce invită Consiliul la intrarea imediată în război, alături de Germania şi Austria: „Război imediat, trebuie ajutat germanismul să zdrobească slavinismul. Românii din Transilvania ne îngrijorează puţin: au manifestat ei oare dorinţa de a fi încorporaţi? Cei dintâi care vor trage asupra noastră, dacă urmărim această politică, vor fi regimentele române. Regele a vorbit limbajul onoarei şi datoriei. Să-l ascultăm. Avem un tratat. România trebuie să-şi ţină angajamentele”.

A urmat Alexandru Marghiloman, care recomanda neutralitatea armată, căci, zicea el, „intrarea noastră în război alături de Austro-Ungaria ar echivala cu o vinovată abandonare a românilor de peste hotare din Ungaria, Austria şi Macedonia. Dar nici o colaborare cu ruşii nu este recomandabilă, din pricina Basarabiei, în împrejurările acestea singura soluţie ce se impune fiind neutralitatea”. De acord cu Marghiloman va fi Take Ionescu, care va sublinia absenţa consultării României de către Puterile Centrale, precum şi inexistenţa unui casus belli. Ion Lahovary, lider conservator proantantist, întăreşte spusele celor de dinaintea sa, cu o declaraţie hotărâtă: „Nu omor români pentru ca Austria să facă o Bulgarie tare în paguba unei Serbii mici“. Ministrul liberal Emil Costinescu îl completează, afirmând că a merge cu Austria ar putea să provoace „război civil”. În fine, cu excepţia lui Petre P. Carp, toţi membrii Consiliului de Coroană de la Peleş, din august 1914, s-au pronunţat în favoarea neutralităţii României.

Ultimul a vorbit şeful guvernului, Ion I. C. Brătianu, al cărui punct de vedere l-a şi exprimat: „Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip“; apoi Brătianu continuă: „ România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici”. Poziţia lui Ionel Brătianu era marcată profund de grija faţă de soarta românilor din Austro-Ungaria, a căror situaţie o cunoştea foarte bine. Spre tristeţea regelui Carol I, Brătianu îşi argumenta poziţia fără grabă, dar ferm: „Soarta românilor de peste munţi, idealul naţional al românismului sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale, oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa poporului. Nu se poate face un război în vremurile de azi când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri. E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudine. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea probabil prilejul să ne mai spunem cuvântul”.

După ce Brătianu a încheiat, P. P. Carp revine, acuzându-l pe acesta de laşitate: „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răspunderile ceasului de azi, găsiţi mai comod să vă puneţi la adăpostul opiniei publice”.

După ce Consiliul îşi încheie deliberările iar hotărârea fu luată, Ionel Brătianu, Take Ionescu, Mihail Pherekide şi Marghiloman au fost invitaţi în cabinetul de lucru al regelui Carol I, pentru a întocmi un comunicat cu privire la ceea ce s-a decis. La întâlnirea intimă, cu cei patru lideri politici, Carol I le va spune acestora că acceptă decizia de neutralitate armată, luată de Consiliu, motivându-şi gestul astfel: „Sunt un rege constituţional şi nu voi declara eu singur războiul”.

Resemnarea aceasta era aparentă, deoarece regele Carol I a fost extrem de nemulţumit că liderii politici români, în cap cu şeful guvernului, au refuzat să-l urmeze. Dezamăgirea i-a fost profundă/definitivă, aşa cum reiese dintr-o scrisoare către împăratul Wilhelm al II-lea, scrisoare găsită într-un sertar al reginei Elisabeta, după moartea regelui (1916) şi prin care îşi anunţa ruda că „am luat grava hotărâre de a abdica“, şi că „manifestaţiile neîncetate, o presă scump plătită şi răspândirea ştirilor celor mai mincinoase asupra mersului războiului, au provocat o agitaţie atât de mare în ţara întreagă”, încât, cu toţii, „foştii miniştri, profesorii universităţilor şi ai şcolilor superioare, precum şi toate clasele sociale au un singur ţel înaintea ochilor: acela de a pune mâna pe Transilvania”. Se observă repede că, dacă Carol I ar mai fi trăit, România nu ar fi putut să elibereze pe românii de peste munţi. Înţelegem, în context, cât de adevărată, în timp, se dovedeşte urarea făcută de Mihail Kogălniceanu lui Al. I. Cuza, la 5 ianuarie 1859, prin care îl îndemna pe acesta „să fie omul epocii sale“. După aproape cinci decenii de domnie, Carol I încetase să mai fie „omul epocii sale”, nu percepea nevoia vitală a neamului românesc peste care era suveran respectat, de a-şi lichida pentru totdeauna starea de provizorat, în privinţa marilor idealuri naţionale. Pentru Carol I, atunci (în septembrie 1914), nu idealul românismului biruitor, eliberat, îi era mai scump, ci onoarea personală, pentru ca „numele meu să rămână nepătat”.

Pe lângă această scrisoare, identificată de ocupantul german, în Bucureşti, la 23 septembrie 1917, Carol I a scris şi o declaraţie de abdicare de pe tronul României, declaraţie care, fiind multă vreme neştiută, i-a menţinut o popularitate şi un respect nu întru totul meritat. Iată actul de abdicare (din septembrie 1914, al regelui Carol I): „Români! Un puternic avânt naţional cere ca România să intre în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea idealului visat de întreg neamul românesc. Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care văd o mare primejdie pentru ţară, nu-mi rămâne decât să încredinţez destinele mult iubitei noastre patrii unei Locotenenţe Regale. O viaţă întreagă închinată ridicării şi măririi scumpului nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură chezăşie că inima mea nu va înceta niciodată a bate spre binele său. Din suflet rog pe bunul Dumnezeu să-l păzească şi să-l ocrotească”.

Până la semnarea vreunui tratat cu Antanta, la 1 octombrie 1914, cu acceptul regelui Carol I, ce-şi trăia ultimele zile de viaţă, Ion I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu Rusia. În schimbul neutralităţii binevoitoare din partea României, Rusia va asigura statu-quo-ul teritorial al acesteia, în fruntariile ei. Prin convenţie, guvernul rus recunoştea României dreptul de a anexa teritoriile româneşti din Austro-Ungaria, obligându-se de a o sprijini la ocuparea acestor teritorii cu propriile ei forţe. Rusia se mai angaja să obţină şi adeziunea puterilor Antantei, Franţa şi Imperiul britanic, la aceste angajamente. Convenţia secretă cu Rusia a fost de mare importanţă pentru România. Pentru întâia oară, o mare putere recunoaşte drepturile istorice ale statului român asupra marilor noastre provincii istorice de peste Carpaţi, acceptând, tocmai ea, duşmana de moarte a libertăţii atâtor popoare, să ajute un vecin, în sensul împlinirii dezideratelor sale naţionale.

După moartea lui Carol I, la 28 septembrie 1914, prinţul moştenitor Ferdinand depune jurământul de credinţă, pe Constituţia României, în faţa Parlamentului, jurând că va domni, înainte de toate, ca un bun român, făgăduială pe care noul rege şi-a îndeplinit-o cu loialitate, pe durata întregii sale domnii (1914-1927). În ceea ce priveşte negocierile cu Antanta, Ionel Brătianu le-a purtat în cel mai mare secret: „El a pus un preţ ridicat pentru intrarea României în război şi era hotărât să nu angajeze ţara în conflict prematur”.

Trimişi cu atâta vinovăţie şi ură, la moarte, pentru cauza duşmanului, care îi mai şi dispreţuia, din cei peste 400.000 de ostaşi români din armata austro-ungară, au căzut prizonieri la ruşi peste 100.000. După intrarea României, în război, foarte mulţi dintre aceştia au solicitat autorităţilor ruse să se constituie în detaşamente naţionale care să lupte, ca voluntari, în armata română. În decembrie 1916, la Darniţa, lângă Kiev, unde exista un lagăr de prizonieri români din armata austro-ungară, s-a constituit un Corp al voluntarilor români din Rusia. Ei au scos o revistă săptămânală, „România Mare”. Tot la Darniţa, la 26 aprilie 1917, 500 de delegaţi ai prizonierilor români din Rusia au lansat o proclamaţie prin care îşi manifestau hotărârea de a lupta pentru unirea Transilvaniei cu România. Voluntarii români din Rusia au sosit, în ceea ce mai rămăsese din România, în mai multe etape, între 3 iunie şi 14 noiembrie 1917, în număr de 40. 000 de ostaşi. Un număr de ofiţeri şi soldaţi (22 ofiţeri şi 1. 460 de soldaţi) au rămas în Rusia, pentru a efectua serviciul de pază la depozitele militare româneşti, aflate acolo. Voluntari români ardeleni, veniţi din Rusia, împreună cu alţii veniţi pe cont propriu, precum şi cei care s-au refugiat în ţară, la începutul războiului, dau cifra de circa 50.000 de români înrolaţi în Armata Română în anii Primului Război Mondial. Memorabil va rămâne momentul depunerii jurământului, de către voluntarii ardeleni, într-o atmosferă extraordinară, în Piaţa Unirii, din Iaşi, la 8 iunie 1917; gestul fraţilor ardeleni de a veni în ţară să lupte şi să moară pentru idealul naţional se producea „când cerul României era acoperit de nori negri”, iar „zecile de mii de soldaţi şi ofiţeri ardeleni îşi oferă energia şi viaţa pentru salvarea României”.

Este limpede că, cu foarte puţine excepţii (unele din convingere, altele din trădare), opinia publică românească, din anii neutralităţii, era într-o covârşitoare majoritate de partea Antantei. În perioada neutralităţii în numeroase adunări, întruniri, se articulau/exprimau poziţii intervenţioniste pro Antanta. Extrem de sugestivă, în acest sens, mi se pare cuvântarea lui Nicolae Filipescu, ţinută la întrunirea Ligii Culturale a Tuturor Românilor din 15 martie 1915, la Iaşi. Iată un fragment semnificativ: „Ce este regatul român fără Ardeal? O absurditate geografică, o fâşie de pământ întortocheată şi frântă în semicerc. Arătaţi această figură schiloadă unui copil de şapte ani şi întrebaţi-l: ce lipseşte României? El, cu mâna lui agiamie, va trage linia ce împlineşte cercul. (... ) La graniţele actuale, suntem o ţară fără viitor. Spre a ne împlini aici, rolul european, ne trebuie bastionul ce domină această poziţiune. De aceea, aţintim către cetatea naturală a Ardealului, către Acropola românismului. Aici e centrul. Aici e inima românismului”.

În ceea ce priveşte orientarea decisivă a României, spre Antanta, deloc minor a fost şi rolul reginei Maria. Ca rudă cu familiile imperiale britanică şi rusă, sfătuită, probabil, de Ionel Brătianu, regina Maria va purta, cu George al V-lea, regele Angliei, o susţinută corespondenţă, în care interesele naţionale româneşti erau puse în prim plan. Aşa, într-o scrisoare către regele George al V-lea, din 13 martie 1915, ea scria acestuia, printre altele, că, „de multă vreme Ungaria este privită ca inamica noastră naţională...” , că, deşi era conştientă precum că „nimic nu este mai odios decât o femeie care face politică”, este convinsă de faptul că „ţara a început să vadă în mine supremul ajutor pentru realizarea visului ei naţional: Transilvania”. Nu ascundem bănuiala că nu doar dragostea ei arzătoare pentru România o forţa pe regina Maria, să scrie rudei sale, George al V-lea, ci şi interesul ca, prin alăturarea României Antantei, ţara sa de origine să primească încă un aliat preţios, care i-ar fi sporit şansele, în lupta care se ducea.

Intrarea Italiei în război, în mai 1915, de partea Antantei, sporeşte presiunile acesteia asupra României, în direcţia angajării în conflict, iar Puterile Centrale, după înfrângerea şi ocuparea Serbiei (decembrie 1915 - ianuarie 1916), îndeosebi Germania şi Bulgaria, au fost la un pas, tot atunci, de a ataca România. Situaţia complexă în care a negociat Ionel Brătianu tratatul cu Antanta i-a motivat toate suspiciunile şi ezitările. Angajată într-o bătălie dramatică, sângeroasă, la Verdun, începând cu 21 februarie 1916, Franţa, pe tot parcursul anului, a elaborat o întreagă strategie ce viza scoaterea României din starea de neutralitate. Tot ea a convins Rusia să accepte toate condiţiile (garanţiile) pe care le solicita Brătianu pentru a intra în război, aceasta în condiţiile în care însuşi ţarul Nicolae al II-lea, într-o scrisoare către regina Maria, din 11 iunie 1915, observa că „enormele pretenţii ale ţării Tale produc o adâncă surprindere“.