În lumea de azi, bulversată de avalanșa știrilor despre evenimente negative, de crize diverse și interminabile, de războaie, de stresul luptei cotidiene pentru supraviețuire, simțim câteodată nevoia de liniște, de detașare, de refugiu într-un spațiu spiritual. Și un refugiu foarte bun este, fără îndoială, istoria. Acolo putem să trăim momente de satisfacție și reflecție, în care, uitând de stres și griji, să cautăm repere pozitive pentru viețile noastre. Iar în istorie există multe astfel de cazuri de, să le spunem, momente astrale, de personalități exemplare, care cristalizează aspirațiile pozitive ale unei colectivități, dau un sens al dezvoltării spre bine, spre progres. Considerăm că o astfel de personalitate istorică exemplară a fost Avram Iancu, de la a cărui naștere se împlinesc anul acesta două secole. A vorbi și scrie acum despre el înseamnă a săvârși un gest de normalitate, a-i cultiva memoria, ca o datorie profesională și de conștiință, pentru oricine crede în ideile sale de dreptate socială și națională, cărora el le-a dedicat și sacrificat întreaga sa viață.

Majoritatea dintre noi cunosc aspecte legate de viața și faptele sale din manualele școlare de istorie, alții din familie, pasionați fiind de istoria românilor, mulți îl știu din balade și cântece. Cine nu știe, de exemplu, Marșul lui Iancu, care se aude uneori și azi din turnul Primăriei din Oradea? Tocmai de aceea trebuie să răspundem la întrebarea: cine a fost Avram Iancu?

Portertul lui Avram Iancu realizat de Barbu Iscovescu în 1849

Avram Iancu a fost conducătorul armatei de moți din Munții Apuseni, organizate de el și tribunii săi, în luptele din 1848-1849 pentru drepturile sociale, și mai ales naționale, ale românilor transilvăneni. A fost fiul unor țărani, iar moții l-au iubit și l-au simțit, întotdeauna, ca pe unul de-al lor. Printr-o inteligență nativă și muncă a absolvit Facultatea de Drept, fiind, ca profesie, avocat. La finalul studiilor sale era cancelist (practicant) pe lângă Tabla Regească (judecătoria) din Târgu-Mureș, exact în momentul declanșării mișcărilor revoluționare în Transilvania, în martie 1848. A fost membru în Comitetul Național român de la Sibiu, organul de conducere al revoluției românilor din Transilvania și a intrat în conștiința colectivă românească sub numele de „regele” sau „crăișorul munților”, cum l-au numit nu numai românii, dar chiar și adversarii săi. Dar, mai semnificativ, Avram Iancu a fost omul faptelor, nu al vorbelor, așa a și rămas în conștiința colectivă a națiunii, care l-a numit, pe bună dreptate, erou, intrat în legendă. Sintagma „Unicul dor al vieții mele este să-mi văd națiunea fericită...”, scrisă de mâna lui în testament rămâne, poate, cea mai importantă profesiune de credință, după care ar trebui să se ghideze întotdeauna mințile celor care conduc astăzi, dar și în viitor, această națiune.

Din aceste motive fundamentale ne propunem, cu această ocazie, să-i cinstim memoria printr-un recurs la istorie, la informații despre Avram Iancu publicate în presa secolului al XIX-lea, în revista Familia, care atunci apărea la Budapesta.

Un motiv de mândrie pentru bihoreni este și faptul că Iosif Vulcan, fondatorul și proprietarul revistei Familia, a publicat în 1867, la doi ani de la editarea revistei (1865), un prim articol despre Avram Iancu. Cu această ocazie, considerăm binevenită, în acest ceas aniversar, reactualizarea acestui text vechi de 157 de ani, pentru a fi înțeles mai bine personajul istoric, dar și modul cum l-a perceput Iosif Vulcan. Este vorba de un articol publicat, în luna februarie 1867, având ca titlu numele eroului, astfel că lectorii români aflau informații despre biografia lui Avram Iancu, care era încă în viață.

Momentul apariției nu era unul întâmplător. În 1867 erau discuții, în cadrul monarhiei habsburgice, cu privire la reorganizarea imperiului într-o altă formulă, printr-o asociere a austriecilor cu altă națiune, pentru a putea ține sub control tendințele centrifuge ale celorlalte națiuni.

Singura fotografie originală a lui Avram Iancu, cca 1865

Articolul debuteză cu caracterizări la superlativ -  Iosif Vulcan îl descrie, de la început, ca fiind un „erou”,  „regele munților”, un om de acțiune și „cel mai curat patriot și român”. Autorul susține, și suntem în deplin acord cu afirmația sa, că el n-a iubit nimic în afară de națiunea lui. Iată modelul, despre care unii ar putea spune că este unul idealist. Poate, dar el a existat și ar trebui să ne raportăm permanent la el, ca la un punct cardinal spre care să navigăm, pentru că el crezut, la modul absolut, în drepturile națiunii sale oprimate, în raport cu care n-a făcut compromisuri cu nimeni.

Sunt prezentate apoi, pe scurt, date biografice despre eroul Avram Iancu, locul unde s-a născut (Vidra-de-Sus, actualmente Avram Iancu), în anul 1824, cine era tatăl său, judele și gornicul Alesandru Iancu, care-și câștiga existența, printre altele, și prin comerțul cu obiecte de lemn, în special ciubere, pe care moții le negustoreau apoi, parcurgând distanțe mari, până în orașe ca Aradul, precum și Máko, și Debrețin din Ungaria. Avram Iancu acesta s-a distins prin înclinația de a învăța carte, ceea ce l-a determinat pe tatăl său să-l susțină, astfel că a urmat școlile elementare și gimnaziale la Abrud, Zlatna și Blaj, iar la Cluj a urmat filosofia și dreptul. A fost întotdeauna un elev eminent care s-a distins, ca elev, în special la matematică și muzică, știind să cânte la flaut, pe care, în anii săi de peregrinări singuratice prin munți, din perioada post-revoluționară, l-a înlocuit cu nelipsitul său fluier. Sunt menționați și anii care ar  fi trebuit să fie de debut ai carierei sale de avocat, care l-a surprins în calitatea de cancelist (jurist) la Tabla Regească (Curtea de Apel) din Târgu-Mureș, unde asistă, în martie 1848, la primele manifestări revoluționare ale colegilor săi maghiari, în favoarea uniunii Transilvaniei cu Ungaria, într-o totală ignorare a românilor și negare a drepturilor lor, ceea ce declanșează în el un justificat sentiment de revoltă față de o atitudine discriminatorie, fapt ce-l va determina să treacă imediat la acțiune. Și Iosif Vulcan îi creionează portretul fizic: tânărul blond, cu o „fizionomie simpatică”, cu mustață și barbă roșie-aurie, cu trăsăturile psihice și morale ca: „inima bună și atrăgătoare”, „simț nobil”, „dor de libertate și independența națiunii sale”, cu cunoștințe „care-l făceau plăcut tuturor” și popular mai ales printre moți.

Avram Iancu participă, în martie 1848, alături de canceliștii români de la Tabla Regească din Târgu-Mureș, la discuții animate cu privire la protestul împotriva uniunii Transilvaniei cu Ungaria, participarea la adunările din Duminica Tomii și la cea din 3/15 mai 1848, pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde a venit însoțit de moții săi, care văd deja în el pe conducătorul lor respectat și iubit. Momentul Marii Adunări Naționale de la Blaj, când programul revoluției române a fost citit de August Treboniu-Laurian. Acest moment este considerat punctul de cotitură din viața lui Avram Iancu, când nu mai e vorba doar de „o simplă biografie”, ci de intrarea lui în istorie, prin faptele sale.

După modelul Romei antice, pe care o aduceau în atenție pașoptiștii, pe linia deschisă de corifeii Școlii Ardelene, Iancu trece la organizarea „cetății munților Apuseni” în prefecturi, cu legiuni având în frunte prefecți, viceprefecți, tribuni, centurioni, decurioni. Inspirația din istoria Romei antice nu era întîmplătoare, ci transmitea și aceasta un mesaj stăpânitorilor cu privire la originea și vechimea românilor din Transilvania, deci la drepturile lor. Devine prefectul (unii i-au spus și generalul) primei legiuni „Auraria Gemina” și lupta se declanșează în munți. Armatele ungurești, sub conducerea generalului polonez Bem, cuceresc aproape toată Transilvania până la începutul anului 1849 în care domnesc „cu foc și furci”, instituind teroarea, cu excepția munților, care rămân liberi, sub conducerea lui Iancu.

Este evocat apoi episodul postrevoluționar, când Iancu face parte dintr-o delegația românească, care s-a deplasat la Viena după revoluție, în februarie 1850, pentru a revendica drepturile românilor din Transilvania. Este menționată, de asemenea, călătoria împăratului doi ani mai târziu (1852), în Transilvania, când Împăratul și-a schimbat traseul ca să treacă prin Baia de Criș, pentru a se întâlni cu Iancu, care-l evită, astfel că aceasta nu va mai avea loc niciodată. În schimb, Iancu este arestat și închis, pentru puțin timp, la Alba-Iulia.

După aceste experiențe, scria Iosif Vulcan, Iancu „se pierde în durerile inimii sale și cântă libertatea poporului său”. În același timp, se ocupă cu una din pasiunile sale, pescuitul păstrăvilor, pe care-i oferă cu generozitate prietenilor săi.

Articolul se încheie cu o speranță, că l-am putea avea pe Iancu, din nou, printre noi, în cazul că inima sa „sfărâmată de durerile națiunii sale, dacă mintea sa poate să revină la tăria și divinitatea veșnică și dacă simțul dureros nu le-ar poate copleși pe amândouă”. Așa cum se știe, însă, nu și-a revenit, hoinărind până la sfârșitul vieții sale, în septembrie 1872, supărat pe „hoțul de împărat”, căruia nu i-a făcut niciodată vreo concesie.

Pentru că demersul lui Iosif Vulcan – prin intermediul revistei Familia – de a apela la exemplul lui Avram Iancu într-un context politic defavorabil națiunii române din Transilvania, amenințată de compromisul dualist austro-ungar din 1867, constituie un merit al cărturarului bihorean, între atâtea altele, am reprodus în întregime textul său, ca argument al afirmațiilor noastre de mai sus. În felul acesta, marcăm nu numai două sute de ani de la nașterea eroului național, ci faptul incontestabil că ne aflăm în anul Avram Iancu, pe care avem datoria de a-l marca cu însemnele unei personalități unice ale neamului nostru.

 

***

Avram Iancu

de Iosif Vulcan

Pentru ce chiar în acest moment, anima mea mă lasă sau trece în palpitări mai repezi; mintea mea e confuză și se pierde în marea de cugetări sregulate; și totul tremură în valuri de simțiri? Faptele mari, de asemene persoanelor care le-a susținut, la prima lor vedere ne insuflă respect, și cea mai d-antâia impresie pe care o exercită asupra noastră e admirarea; apoi trecem în entuziasm; în urmă ne trezim sdrobiți de palpitările animei, și de simțiurile ce ne-a preocupat mintea - suntem liniștiți și ne aflăm față în față cu rigiditatea cugetului rece. Pentru ce însă, când vrem a da descrierea persoanelor mari, ne lasă chiar și cugetul rece? Simțim debilitatea puterilor noastre.

Eca ce simțind, a trebuit să premitem când vedem înaintea noastră fisionomia unui om de fapte; eca ce am trebuit să mărturisim, când am pus în fruntea acestui jurnal, pe cel mai curat patriot, pe eroul din 1848, pe regele muunților, pe cel mai curat român, pe Avram Iancu.

Vedeți fruntea lui, atât de serină odinioară, cum stă apăsată și sdrobită de dureri; vedeți anima lui frântă nu de suferințele proprii, ci de suferințele națiunii sale. Ah! el n-a iubit alta pe pământ, decât pe națiunea sa!

Dar să vedem, pe scurt, cine e acest om mare.

Portretul lui Avram Iancu realizat de Mişu Popp (care a luptat în munţi în legiunile moţilor)

„Liber în munți trăiește libertatea”. Liber în munți a văzut Avram Iancu primele raze ale soarelui liber. Mergi pe muntele „Găina”, caută în jos, supra de brazi superbi; și întreabă ce sat se întinde sub ochii tăi, printre văi și printre dealuri? „Vidra-de-Sus. Aici s-a născut Iancu, îți va remurmura și râuri și frunze. Așa este. Avram Iancu s-a născut în Vidra-de-Sus, la anul 1824. Părinții lui, tatăl său Alesandru Iancu, a fost unul dintre cei mai respectați locuitori din sat; și ca toți muntenii, și ei se negustoreau (=făceau negoț), cu care muntenii au obiceiul de a merge până la Arad, Macău și Dobrițîn. Alesandru Iancu era om foarte deștept: de la natură avea minte ageră, a învățat și carte și a fost mult timp jude comunal și gornic de păduri (=pădurar); el, cu diligența ce-o avea, și-a făcut avere frumoasă; tânărul Avram Iancu încă, acum ca prunc, se distinse de ceilalți frați ai lui prin voia și aplecarea de a învăța carte. Așa, tatăl lui Alesandru, se rezolră a-și da pe Avrămuțiu său la școală. Școlile elementare și cele gimnaziale le-a făcut în Abrud, la Zlatna și la Blasiu.

Științele filosofice și juridice le-a absolvit în Cluj. Pretutindeni a fost unul dintre cei mai solizi și mai eminenți între conșcolari; cu deosebire îi plăcea matematica și în acest studiu a fost cel mai excelent; el iubea și muzica și a fost maestru în flaut. Acum flaut n-are, dar nu-l vezi odată fără o fluieră simplă, cântând melodii românești și pierzându-se în simțirile de durere.

După absolvirea studiilor juridice, s-a dus în Oșorheiu [Târgu Mureș], lângă Tabla regească, unde făcând praxă după sistemul de atunci, la anul 1848, a pus censura de avocat. El însă fusese și practicant la tesauraria din Sibiu.

Cu anul memorabil din 1848 începe și viața propriaminte publică a lui Avram Iancu.

Junele tânăr, cu fisionomia lui simpatică, cu părul său blond, cu mustața și barba sa roșie aurie, cu anima lui bună și atrăgătoare, cu simțul său nobil, cu dorul de libertate și independența patriei și națiunii sale, cu cunoștințele lui nu neconsiderabile, cu capacitatea lui talentată, era plăcut tuturor. Născut în munți, într-o casă nu departe de casa unde s-a născut Horia, ardent pentru scăparea națiunii sale de sub jugul feudal, nu putea să nu facă cea mai mare parte din mișcarea națională de la anul 1848. Popular la munteni, cunoscut mai apoi în toată țara - însuflețit pentru ideile capilor și filosofilor români de atunci, n-a putut a nu fi unul dintre primii care a mișcat și condus cauza română de la 1848.

Mișcările naționale de la 1848, care se manifestaseră în toată țara, nu puteau a nu se manifesta și mai potent la canceliștii de la Tabla regească din Oșorheiu. Aici era și Iancu. Canceliștii maghiari făceau petiția pentru unirea Ardealului cu Ungaria; canceliștii români, între aceștia Avram Iancu al nostru, protesta în contra Uniunei, și pentru eventualitatea nesperată, pun de condiție recunoașterea prin lege a tuturor națiunilor, de tot atâtea națiuni politice ale țării. Canceliștii români, între aceștia Avram Iancu, află lipsa de a se aduna românii în adunare națională, și ei jură a se aduna într-o conferință premergătoare pe Duminica Tomii, la Blaj. La Duminica Tomii, pe lângă marele tribun al poporului Alesandru Papiu a venit și Iancu cu muntenii săi, și se aflau cu toți în Blaj. Iancu salută poporul, și poporul îl poartă în triumf. Învățăturile lui la popor nu erau alta decât libertate și egalitate, pe principiul de naționalitate, și poporul îl iubea. Termenul de a ține marea adunare națională, pe lângă toate piedicile deoparte și intrigile pe de altă parte, era defiptu. Ziua mare de 15 mai era apropiindu-se. Iancu nici de aici nu putea să lipsească. În ziua când se amesteca noaptea cu ziua, spre 15 mai, Iancu cu muntenii săi intră în Blaj. Ei erau împănați în frunze și flori de primăvară, aveau stindarde naționale și au fost primiți cu cel mai mare entusiasm. Dar el nu putea să lipsească de a face parte și din conferința preliminară, unde se învoiseră ca: „adunarea din 15 mai e adunarea națională generală a gintei române din Transilvania; adunarea națională are să proclame libertatea și independența națională pentru ginta română; ea are de a depune jurământ de credință tronului și sie însăși; ea are a protesta contra Uniunii Transilvaniei cu Ungaria; era iobăgiei are să fie ștearsă”. Și din ziua de 15 mai și Marea Adunarea a gintei române, toate acestea le-a primit de ale sale și le-a formulat în memorabila representație, ce profundul nostru filosof român, Laurian, a citit-o de pe tribună în a doua zi de adunare generală. Tot cu această ocazie se află lipsă de a se constitui ginta română într-un organ, dacă nu-i e iertat a-l chema executiv, să-i zicem național. Și se formă Comitetul Național. Iancu deveni membru al acestui comitet. De aici înainte, faptele și purtarea lui Iancu țin mai mult de istorie, decât de o simplă biografie.

Națiunea și patria română se împarte în prefecturi: Iancu, om mai mult de faptă, decât de politică și scrisore, devine prefectul celei dintâi legiuni române [Auraria Gemina]. Revoluția curge mai mult cu furie de o parte, decât cu rațiune de altă parte. Furia învinge și generalul polonez [Bem] devine domn, dacă nu a toată, dar de mare parte a țării [Transilvania]. Pe acest timp, cu Iancu se întrunesc prefecții, nici mai mici în dexteritate, nici mai slabi în dorința de a scăpa patria și națiunea de tiranismul ce o amenința, se întrunesc eroii prefecți Axente și Balint și susțin munții în contra invaziilor ce nu cunosc nici libertatea adevărată, nici egalitatea națională. Toată țara era copleșită și libertatea (?) despotică a unui element ce domnea cu foc și furci [spânzurători] numai munții erau liberi, susținuți de Iancu și cei doi prefecți întruniți. Iar când steaua neagră de la nord veni în despotismul său de a alunga pe despoții liberali - munții sub Iancu erau verguri, în simțul lor de libertate. Aci lui Iancu nu-i mai rămase alta decât a vedea să nu fie înșelat. El a făcut parte din deputațiunile ce merseră la Viena, și credea mult într-aceea, în al căror interes mediat s-a luptat. La anul 1852, împăratul face călătoria prin Ardeal și, dispunând mersul călătoriei de la Hălmagiu pe la Baia-de-Criș, la propria rugare a lui Iancu, împăratul își schimbă mersul peste [muntele] Găina, la Abrud. Puțin după aceea, Iancu devine prins și închis la Bălgrad [Alba-Iulia-n.n.]. Dar, nu peste mult timp s-a eliberat.

De aici înainte Iancu, care n-a avut niciun interes propriu, decât unicul interes al națiunii sale, se pierde în durerile inimii sale și cântă libertatea poporului său. Iancu trăiește acum în Abrud; câteodată îl vezi cu undița pe râul Vidra, și prinzând pești (așa-numiții păstrăvi), care apoi îi oferă celui dintâi amic ce-l întâlnește. Dacă o inimă sfărâmată în durerile națiunii sale poate să reînvie, dacă mintea poate să-și revină la tăria și divinitatea veșnică și dacă simțul dureros nu le poate copleși pe amândouă, noi atunci era-și [iarăși] vom avea pe Iancu.

Și aceasta cine nu dorește?

(Familia, 1867, nr. 6 (5/17 faur), p. 61-63)