Tovarășul Mihai Hîrjeu, născut în 1948, a îndeplinit funcția de secretar personal al lui Ceuşescu, începînd din 1983. În februarie 1994, Herjeu își amintea cum a decurs ultima vizită „de lucru” a lui Ceaușescu.

 

„În 18 decembrie la 7 dimineaţa, plecarea în Iran. La birou deja îl aşteptau Vlad şi Postelnicu. Am primit un telefon de la aghiotantul Bălaşa, ca ei să plece imediat la Ceauşescu acasă. Au plecat. Ceauşescu n-a mai trecut pe la birou, s-a dus direct la aeroport, acolo m-am dus şi eu şi am plecat în Iran. Din Iran a vorbit de mai multe ori la telefon cu Elena şi cu Manea Mănescu, chiar şi la ore nepotrivite pentru ora noastră, 5, 6 dimineaţa. Personalul ambasadei era agitat, se interesau ce-i în ţară. Nicolicioiu (șeful protocolului - n.n.) i-a spus că la Timişoara sînt morţi, s-a tras în demonstranţi. În Iran s-a respectat programul, nu au fost devieri mari. A vorbit cu preşedintele de mai multe ori, a vizitat o moschee şi o intreprindere. Cred că totuşi Ceauşescu a plecat în Iran pentru a demonstra că evenimentele din ţară nu sînt grave, că sînt doar incidente minore în Timişoara. Dar el era sensibil îngrijorat. Avionul lui era însoţit de două avioane de vînătoare, ceea ce nu s-a mai întîmplat niciodată”.

După o mărturie a ultimului ministru de externe comunist Ion Stoian, care l-a însoțit pe Ceaușescu în această vizită, aflăm că, total desprins de realitate, le promisese iranienilor livrarea a 3 milioane de tone de grîu contra petrol, în vreme ce rezervele României la acea dată erau de 10,5 milioane. „În avion ştiu că l-a chemat pe Stoian în salonul rezervat lui să discute. În avion erau teleimprimatoare şi ştirile trebuiau date imediat lui Ceauşescu”, își amintea secretarul personal Herjeu.

„Pe 20 decembrie ora 16.00 am venit din Iran. Ceauşescu a plecat primul de la aeroport; cînd am ajuns eu după 10 minute, erau deja în şedinţă. Mi-au spus să iau legătura cu Dăscălescu şi cu Bobu, a vorbit cu ei, apoi a început să-şi scrie o cuvîntare pentru TV. Apoi conţinutul cuvîntării l-a discutat în Biroul Permanent (ceea ce de obicei nu se făcea). Elena era la toate discuţiile. A fost chemat Pîrcălăbescu, de la gărzi, am înţeles că trebuie trimise din cîteva judeţe gărzi patriotice la Timişoara. A venit şi Ion Dincă pentru această problemă. S-a dactilografiat cuvîntarea pentru TV, s-a mai adăugat o frază. Apoi s-a retras cu Manea Mănescu, cu Dincă, pentru a discuta ideea unui miting. A fost chemat şi Barbu Petrescu (primarul Capitalei – n.n.) pe această idee. Apoi pe la 11 seara, Ceauşescu a plecat acasă, dar înaine a vorbit de cîteva ori cu Bobu şi Dăscălescu, care erau trimiși la Timișoara şi i-a chemat pentru a doua zi înapoi la Bucureşti”.

 

„Cînd au apărut primele blindate, Ceaușescu s-a luminat la față”

A doua zi s-a derulat în aceeași atmosferă în care Ceaușescu căuta cu febrilitate soluția unei probleme care de fapt nu era alta decît el însuși. Herjeu își amintea în amiaza zile de 7 februarie 1994, într-o cameră din clădirea Senatului că „pe 21 decembrie, cînd am ajuns, toată lumea m-a întrebat dacă va fi sau nu miting. Şi Curticeanu era nedumerit. La 8.30, Ceaușescu l-a chemat pe Barbu Petrescu; acesta ieşind, a spus că la ora 12.00 va fi adunare populară în faţa CC”. Apoi miniștrii muncii, finanțelor și Consiliului de Stat al Planificării au fost chemaţi „în şedinţe scurte, succesive. S-au hotărît nişte adaosuri la salarii. A fost convocat şi un CpEx”.

Și a urmat mitingul, ocazie cu care secretarul personal Herjeu își amintea că „am observat că garda lui Ceauşescu era înarmată neobişnuit, adică armamentul era expus la vedere (altădată aveau armamentul ascuns). S-a auzit o tunătură, urmată de panică. A intrat Postelnicu, a luat legătura cu Neagoe, că ce se întîmplă. Apoi a ieşit din balcon Milea, a telefonat la MApN, a transmis să se alarmeze unitatea militară de la Ghencea. Postelnicul a dispărut din sediul CC, Milea a rămas în anticameră. Apoi a revenit şi Ceauşescu de pe balcon, era practic paralizat, a dat ordin lui Milea să cheme armata. Piaţa s-a degajat, pătrunzînd în piaţă sute de militari cu scuturi, au venit maşini de la salubritate. S-au format grupuri de demonstranţi, au apărut primele blindate: văzîndu-le, Ceauşescu s-a mai luminat la faţă, a început din nou să vorbească!”

Liderul alterna momentele de teamă maximă cu cele de totală desprindere de realitate. „Pînă atunci, Ceauşescu voia să iasă să vorbească demonstranţilor, dar garda şi Neagoe nu l-au lăsat. Apoi a chemat pe Postelnicu şi pe Vlad şi le-a spus să-i reprime pe demonstranţi. Pe Postelnicu nu l-am putut găsi. Ceauşescu a stat paralizat, pierdut, nehotărît circa o oră în anticameră şi l-am putut observa: era alt om! S-a luminat la faţă numai cînd au apărut blindatele. Apoi au apărut Postelnicu şi Milea, Neagoe l-a întrebat pe Bălaşa pe unde se poate ieşi, dacă manifestanţii intră în clădire, pentru că drumurile erau blocate. Această stare incertă, de dezordine totală, (intrau-ieşeau, uşa de la cabinet era deschisă) a durat pînă la ora 16.00, cu staţie pe hol, harababură de nedescris. După îndepărtarea manifestanţilor (deja se auzeau focuri de armă şi explozii) au vent pe la ora 16.00 Vlad şi Milea, au spus că s-au format trei puncte de rezistenţă: Intercontinental, Magazinul Adam şi Piața Romană. Soţii Ceauşescu au spus să-i aresteze pe toţi, cu toate că s-a spus că sînt cca. 2.000 de demonstranţi. Ceauşescu a dat ordin să facă puncte de comandă la CC, să-şi instaleze MapN telefoane în camera 118 și 119, cu hărţi militare. Postelnicu şi cu Vlad au ocupat anticamera de la sala 120, instalînd telefoanele lor.

Pe la 16.30 –17.00 a venit la cabinet Bărbulescu, cumnatul şi Andruţa Ceauşescu, fratele. În anticameră s-au întîlnit cu Elena şi au spus că nu se acţionează coordonat, că este un grup de derbedei ce trebuie arestaţi, să se acţioneze mai energic, deci că Armata şi Securitatea nu sînt comandate cum trebuie, după aceea au intrat împreună în biroul lui Ceauşescu. Imediat au fost chemaţi Vlad, Postelnicu, Milea. Pe la ora 17.00, Bălaşa i-a spus lui Neagoe că spre cartierul Primăverii drumul este protejat, pe B-dul Victoriei. Pe la orele 18.00, am înţeles din discuţii că Dincă a preluat comanda unică, să nu mai fie necorelări (Milea punea vina pe Postelnicu, acesta pe Milea) şi au plecat toţi trei în piaţă.

Frecvent erau chemaţi cei trei de Ceauşescu, le dădea termene scurte, să termine cu demonstranţii. A ieşit Ceauşescu la ora 21.00 din Cabinet, l-a întrebat pe Neagoe cîţi oameni înarmaţi ai, a spus că cca. 200. Au intrat în cabinet Milea, Postelnicu, Vlad, Neagoe, Bărbulescu, Andruţa, au ieşit şi au plecat spre Intercontinental, inclusiv cu Neagoe şi 50 ofiţeri de la Direcția a V-a, se spunea că sînt doi oameni foarte activi la Intercontinental, un băiat şi o fată. Apoi Ceauşescu a trimis pe Manea să vadă ce fac cei 50 de la Direcția a V-a, cei doi ce fac agitaţie să fie aduşi la CC, că în acest scop a fost trimis acolo Neagoe. Manea ştia secretele lui Ceauşescu. Eu nu prea mă împăcam cu Manea. Cînd a plecat Manea, mi-a dat 4 chei, a spus că sînt de la adăpostul antiatomic. La cca o jumătate de oră, au revenit cei din piaţă; Milea, Bărbulescu, Andruţa, Vlad, Neagoe, au spus că cei doi nu pot fi aduşi, pentru că sînt beţi şi murdari. A venit apoi şi Manea. Se auzeau împuşcături. Manea mi-a spus că e jale în piaţă, mi-a cerut cheile şi a intrat şi el la Ceauşescu”.

 

„Măi băiete, să fii fericit că nu ai văzut ce am văzut eu”

Fostul șef de cabinet Manea istorisește astfel aceste întîmplări din seara zilei de 21 decembrie, cînd oamenii mureau împușcați la cîteva sute de metri de sediul Comitetului Central: „Către 10 seara, Ceauşescu a ieşit furios din birou, l-a chemat pe Neagoe, nu ştiu ce au discutat, dar a ieşit val-vîrtej şi a plecat. Apoi mi-a spus Ceauşescu să merg şi eu la Dalles, să văd ce-i și să vin să raportez. M-am dus acolo şi am văzut. Era grupul de comandă în partea manifestanţilor, două camioane, pe unul scria «Jos tiranul», gălăgie, se aruncau sticle goale din balcoane, spre militari. Am auzit ţipete, cred că era indicaţia dată lui Neagoe, să ridice dintre manifestanţi pe cei care agită împotriva lui Ceauşescu.

Am văzut un om tîrît de două gorile, omul ţipa. Au mai luat cu forţa oameni tineri. Am revenit la sediu, Neagoe deja raporta că a făcut ordine. Către miezul nopţii, Ceaușescu a trecut la odihnă. Ea a ieşit frecvent şi s-a informat de la Postelnicu, Milea. A vorbit cu Milea la telefon, să trimită o echipă să filmeze ce au făcut huliganii în Piaţa Universităţii, pentru că apoi se va face curăţenie. Milea n-a dormit, era foarte afectat. Pe la 6 Hîrjeu s-a dus pînă acasă, a revenit după o jumătate de oră – şi-a adus un termos cu cafea. M-am dus şi eu acasă şi am revenit la o jumătate de oră. M-am dus la Milea, era frămîntat, a spus că nu ştiu cum o să iasă şi că nu e bine”.

Într-adevăr. Nu era bine, nici pentru manifestanți, nici pentru cei asediați în clădirea CC-ului. În cursul serii, „la ora 20, au venit doi ofiţeri cu nişte liste cu nume, erau liste cu cei arestaţi, apoi Elena a spus că sînt derbedei cei de pe listă”, își amintește Herjeu, secretarul personal al lui Ceaușescu. Atît Herjeu cît și Manea observau că, spre deosebire de militari, securiștii nu se prezentau, nu-și spuneau numele: „ei aveau lumea lor”...

Obosit și tulburat, dictatorul ar fi vrut să meargă acasă, dar ce a auzit l-a tulburat și mai tare: „Bălaşa i-a spus că cea mai sigură zonă este CC-ul, atunci a luat hotărîrea să rămînă la CC. După aia au venit copiii şi bucătarul şi au luat masa împreună”. E vorba de Zoe și Valentin, Nicu, fiul favorit, aflîndu-se la Sibiu. Cu o zi în urmă, pe 21 decembrie, acesta „a dat telefon de cîteva ori şi a vorbit cu maică-sa. Elena l-a întrebat pe Postelnicu sau Vlad dacă-i cazul să trimită ceva ajutoare la Sibiu”.

Ceaușescu nu putea adormi, nici după cina în familie. „Pe la ora 10-10.30 i-a mai chemat odată pe Dincă, Vlad, Milea, Postelnicu, i-au spus că problemele s-au rezolvat, apoi Ceauşescu s-a retras pe la ora 2.00. S-a făcut linişte”. Dar nu întrutotul. Pe tot parcursul nopții, Elena a mai ieșit de cîteva ori și a dat telefoane, vorbind pe rînd cu cei patru, pentru a se asigura că totul e într-adevăr în regulă. A primit asigurări că așa era, dar nu era adevîrat – adevărul nu-l întrezăreau nici cei întrebați. Adevărul e că răbdarea românilor, care durase 45 de ani, luase sfîrșit.

În acele împrejurări, cele două „umbre” ale lui Ceaușescu, șeful său de cabinet Manea și secretarul personal Herjeu s-au retras și ei de pe scena unei nopți albe, să se odihnească. Herjeu își amintea: „M-am înţeles cu Manea, eu am ieşit pe la 3 noaptea, l-am zărit pe coridor pe Milea: era dezordonat, cu hainele pătate cu motorină, murdar, mi-a spus măi băiete, să fii fericit că nu ai văzut ce am văzut eu şi că mîine o luăm de la capăt. Dimineaţa la 5 am plecat acasă cu o maşină de la Direcția V-a, am stat ¾ oră, am revenit: deja Vlad şi Postelnicu îl aşteptau să iasă pe Ceauşescu. A ieşit ea prima, i-au spus că se adună oamenii la fabrici, la guri de metrou. A ieşit şi el dezordonat, în halat, a spus să se dea cu gaze lacrimogene, să se scoată gărzile patriotice, apoi a intrat înăuntru cu Milea, care după cîteva minute a ieşit precipitat şi a plecat”.

Ministrul Apărării nu dormise deloc. Manea încercase în cîteva rînduri să-i țină de urît, cît și să-și liniștească propriile temeri: „Milea n-a dormit, era foarte afectat. M-am dus la el, era frămîntat, a spus că nu ştiu cum o să iasă şi că nu e bine”. I se luase comanda armatei și, rămas în cele din urmă singur într-un birou, sub presiunea ordinelor îndeplinite pînă atunci, ca și a amenințărilor lui Ceaușescu, avea să-și curme viața o oră mai tîrziu.

Între timp, i se găsise înlocuitor. Herjeu povestește: „La 7.00 am fost pus să-l chem pe Stănculescu. L-am găsit la spitalul militar, i-am spus, el a spus că nu poate să vină. I-am spus lui Ceauşescu, acesta a spus să-l chem atunci pe Ilie. Între timp au intrat Bobu, Dăscălescu, Dincă. Pentru că Ceauşescu a convocat o şedinţă a Biroului Permanent. A venit generalul Neagoe, a spus lui Elena că vin oamenii către centru. Ea a spus că asta-i contrarevoluţie şi trebuie reprimată şi l-a întrebat pe Neagoe: mă, voi sînteţi pregătiţi ? Acesta a răspuns: Da, avem arme. Apoi cîţiva din CpEx au fost trimişi să oprească oamenii. Eu pe la 8.00 m-am dus acasă, am luat familia şi am plecat la o mătuşă a unui coleg de facultate”.

În dimineaţa de 22 decembrie, Ceaușescu se prăbușise psihic, părea că îmbătrînise brusc cu douăzeci de ani. „Elena n-avea răbdare şi tot intra şi ieşea din birou. Cînd am plecat, toată lumea era în vreo şedinţă - aşa am putut pleca din birou. Am plecat fără să-mi iau paltonul. Postelnicu şi Vlad dormeau pe nişte scaune, întinse în noaptea aceea”.

Vînzoleala din jurul lui Ceaușescu se tot rarefia: după Herjeu, dădea bir cu fugiții și Bălașa, unul din cei doi aghiotanți ai lui Ceaușescu din Direcția a V-a a Securității. 

 

„S-a dus Ceaușescu la geam și s-a făcut alb la față.”

Şeful de cabinet Constantin Manea își amintește: „La ora 8.00, Hîrjău, a spus că-l doare stomacul, a dispărut. Apoi a dispărut şi un aghiotant, Bălaşa. Ceaușescu a observat că nu-i Hîrjău. L-a chemat pe Postelnicu: să fie Hîrjău căutat, că-i alt trădător.”

Făcîndu-i curaj lui Ceaușescu, toți apropiații lui căutau să se încurajeze pe sine. Nu-și puteau imagina că liniștea de granit a regimului se sfărîmase în cîteva ceausuri. Lozincile străzii răzbăteau deja pînă la ei. Cu secretarul personal și un aghiotant fugiți, lui Ceaușescu i-a rămas alături doar șeful de cabinet Manea, care-și amintea cu acuratețe, cinci ani mai tîrziu, ultimele ceasuri de putere ale dictatorului: „La 7.00, 7.30 a început din nou vînzoleala la cabinet. Veneau Dăscălescu, Dincă etc. A fost o scurtă şedinţă, fără stenogramă, a durat doar 10 minute. Eram informaţi că în fabrici şi uzine oamenii se adună şi vor să iasă în piaţă. S-au trimis membrii la intreprinderi, să nu se permită ieşirea. Dar nu toţi au executat. Veneau ştirile că s-au unit schimbul III cu I şi vin spre piaţă. Apoi la etajul VI, în biroul lui Pîrcălăbescu, s-a sinucis Milea. Ceauşescu l-a chemat pe Mitea (secretarul cu presa – n.n.) să conceapă o informaţie de presă, să fie transmisă la radio-TV, că trădătorul de Milea s-a sinucis. L-a trimis pe Curticeanu sus, să vadă ce-i.

S-a căutat înlocuitor pentru Milea. Mai întîi l-a căutat pe Ilie, fratele lui, dar nu a fost găsit. Apoi m-a pus să-l caut pe Stănculescu. A spus că şi-a rupt piciorul. Dar Ceauşescu a spus să vină aşa, cu picioare rupte. A venit cu piciorul bandajat, era către ora 11.00 în faţa mea i-a spus Ceauşescu să preia conducerea armatei, să-l cheme pe Voinea, comandamtul Armatei a I-a, pe generalul Eftimescu şi pe încă unul, să vină cu ei la el în birou. Cînd au venit toţi trei în faţa lui, i-a spus lui Stănculescu că preiei conducerea armatei şi cu nici un preţ să nu intre nimeni în piaţă, să folosiţi orice mijloace. Dar armata deja fraternizase cu demonstranţii şi începeau să pătrundă în piaţă, doi cîte doi. I-am spus atunci lui Ceauşescu și i-a chemat din nou pe cei trei. S-a prezentat doar Eftimescu, care a spus că situaţia nu se mai poate stăpîni, armata a fraternizat cu demonstranţii.

S-a dus Ceauşescu la geam, a văzut că erau deja peste o sută în piaţă, s-a făcut alb la faţă, a spus să adun hîrtiile de pe birou. Le-am încuiat în fişet. L-a chemat pe Dăscălescu, Bobu, Manea Mănescu, care au răspîndit fluturaşi cu chemare la calm, ordonate de Vlad şi Postelnicu. Dăscălescu a spus că numai dumneavoastră îi mai puteţi potoli. Ceauşescu a spus să i se aducă o portavoce. Aghiotantul Tălpeanu a adus. A ieşit el pe balcon, cu Bobu, Dăscălescu. Ea n-a ieşit. Au început huiduieli, fluerături, s-au aruncat cu pietre. O piatră a spart geamul. Ea s-a speriat, a strigat Nicule, Nicule, hai! Nu ştiu cine a chemat elicopterele, dar unul a aterizat pe acoperiş. El a plecat, eu mi-am luat paltonul să plec. M-a oprit un revoluţionar...”.

 

Osanale şi dedicaţii

La cinci ani de la acele întîmplări, în 1994, cînd unii dintre cei care îi sădiseră și cultivaseră lui Nicolae Ceaușescu nețărmirita, orbitoarea și patologica dragoste de sine, iar acum îl înjurau și îi cercetau crimele, Constantin Manea, șeful său de cabinet, privea înapoi cu oarecare mirare: „Mii de cărţi cu dedicaţie către Ceauşescu mi-au trecut prin mînă, de la toată floarea culturii româneşti, în frunte cu Arghezi. Apoi, osanale din străinătate. Toate astea i-au alimentat încrederea în supraaprecierea proprie, deci cultul personalităţii. Şi eu l-am venerat pe Ceauşescu pentru calităţile lui şi am suferit pentru defectele sale, pentru că le vedeam şi eu”.

Pînă la urmă, singurul care nu s-a dezis de Nicolae Ceaușescu și i-a rămas credincios pînă la capăt a fost numai Constantin Manea, fostul ucenic ceferist din Brăila și șeful său de cabinet vreme de aproape trei decenii.

Marius OPREA