Când m-am despărţit de copilărie s-au schimbat dimensiunile lumii din jurul meu. Primele întrebări ce începeau cu "de ce" s-au schimbat şi ele, dar în esenţă în toate au rămas aceeaşi: cunoaşterea. Îmi amintesc cum mergeam plictisită pe trotuarul cenuşiu; aveam o destinaţie precisă şi un scop bine definit; călcam prin bălţi ce înecau tristeţile unei zile mohorâte când brusc mi-au trecut prin minte cele mai ciudate întrebări: Cine sunt?, De unde vin?, Unde mă duc?, Cine sunt oamenii din jurul meu?, De ce trec pe lângă mine fără să le pese?, Ei nu mă văd?, Cu ce probleme ale vieţii sunt ocupate gândurile lor? Ei sunt atât de mulţi; oare ar remarca cineva dacă m-aş evapora brusc? Feţele lor necunoscute nu schiţau nici o umbră de răspuns. Mergeau toţi grăbiţi şi nepăsători spre destinaţia lor precisă. Aşa am început să mă cunosc. Aşa mi-am dat seama că exist într-o lume imensă şi că sunt mult prea mică pentru ea. Nu-mi plăcea ideea de a fi ceva neînsemnat. Mult mai târziu am realizat că lumea uriaşă ce mă sperie e alcătuită din lucruri şi fiinţe mici aşa ca mine. Am continuat să merg tăcută pe străzile aglomerate. Mă uitam la oamenii absorbiţi de griji, nu-mi plăcea ce văd aşa că am început să alerg. Alergam întrebându-mă dacă nu sunt eu vinovată de ceea ce văd, alergam fără să-mi pese că mă izbesc de trecători, alergam sperând să ajung la mine însămi, când mi-am adus aminte de o idee pe care o citisem demult în Micul Prinţ de Saint-Exupery: "nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi." Aşa trebuia să fie: ochii inimii văd ceea ce nu vedeau ochii mei. Cotrobăiam prin lucrurile din bibliotecă, dintr-o carte mi-a căzut o hârtie. Am ridicat-o mirată. Era scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa Margareta când împlinise şaisprezece ani. Mai găsisem un răspuns: "…adevărata fericire în tine răsare şi-n tine înfloreşte şi leagă rod, când ţi-ai pregătit sufletul pentru el. Şi pregătirea asta e opera de fiecare clipa - când pierzi răbdarea, împrăştii tot ce-ai inspirat şi iar trebuie s-o iei de la început. De aceea şi vezi aşa de puţini oameni fericiţi... Atâţia câţi merită. (…) Aşa, Mimilică dragă, ceartă-te de câte ori te simţi egoistă, de câte ori te muşcă de inimă şarpele răutăţii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspră cu tine, dreaptă cu prietenii şi suflet larg cu cei răi.! Fă-te mică, fă-te neînsemnată de câte ori deşertăciunea te îndeamnă să strigi: `Uitaţi-vă la mine!`. Dar mai ales aş vrea să scriu de-a dreptul în sufletul tău aceasta: <> Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici mulţumire mai deplină ca o conştiinţă curată.” Am mai făcut câţiva paşi spre a mă cunoaşte. Tot ce citisem ajunsese la inima mea şi avea un ecou. Ştiam cine sunt, de unde vin, şi unde mă duc, dar continuam să mă plimb pe stradă, străină de oamenii din jurul meu. Încă nu ştiam de ce trec pe lângă mine fără să le pese, de ce nu mă văd. Alergam pe stradă când m-am lovit de o figură cunoscută, o veche prietenă. Era îngrijorată de fuga mea necontrolată, dar nu am apucat să-i explic nimic; mi-am văzut mama pe cealaltă parte a străzii. Mi-am dat seama că oamenii din jurul meu sunt şi ei prieteni vechi, copii, bunici, nepoţi sau alte fiinţe dragi. Treceau pe lângă mine fără să le pese pentru că nu mă cunoşteau şi pentru că pur şi simplu le păsa de altcineva. Ei nu mă văd, dar m-a văzut prietena mea şi m-a văzut mama mea. Astfel mi-am înţeles un gând egoist: vroiam ca lumea să mă vadă, când eu n-o vedeam pe ea. M-am reîntors la cartea de la care pornisem- "Micul Prinţ", amintindu-mi de un pasaj în care el vorbea despre o grădină de trandafiri ca alegorie a întregii lumi: "… fireşte despre floarea mea de trandafir un trecător obişnuit ar crede că vă seamănă. Dar ea singură e mai importantă decât voi toate, deoarece pe EA am pus-o sub un glob de sticlă. Deoarece pe EA am ascultat-o plângându-se sau lăudându-se sau uneori chiar tăcând. Deoarece este floarea MEA de trandafir." Fiecare om e trandafirul cuiva. Fiecare dintre voi e legat sufleteşte de cineva. Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău este ceea ce face ca el să fie atât de important. Acum parcă totul are sens. Sunt pe drumul spre mine însămi. Alerg grabită şi ŞTIU de ce…