La terminarea ciclului liceal, încă oscilam referitor la ceea ce mi-aş fi dorit să urmez pe mai departe. Dacă eram singurul, începeam să-mi fac cu adevărat probleme, dar nu mare mi-a fost surprinderea să aflu că şi ceilalţi colegi "sufereau" de aceeaşi boală - nehotărârea. Această nehotărâre nu se resimţea, însă, în dorinţa nici unuia dintre colegii mei de a accede la alte centre universitare din ţară. Parcă toţi voiau să plece cât mai departe, nimeni nu dorea să-şi continue studiile la noi la universitate, pe motivul că diploma de la Cluj, Timişoara sau Iaşi avea să fie cu mult mai bine văzută de potenţialii angajatori. Oricum, mie mi se pare totuşi puţin ciudat, adică eşti hotărât în privinţa centrului universitar, dar nu te poţi hotărî la ce secţie vrei să dai admitere. Eu cred că ar trebui să fie exact invers. Prima dată te decizi ce pregătire profesională simţi că ai vrea să urmezi sau în ce domeniu social ţi-ar plăcea să-ţi desfăşori pe viitor activitatea şi abia apoi să-ţi pui problema cărei universităţi vei subscrie. În mare, programul de învăţământ este cam acelaşi peste tot, aşa că nu se poate pune problema că studenţii noştri nu au parte de tot atâtea cunoştinţe de câte au parte omologii lor din celelalte oraşe. Cum liceul pe care l-am urmat („Traian Vuia”), impropriu spus liceu, rangul actual al acestuia fiind cel de "Colegiu Tehnic", este axat în mare parte pe disciplinele tehnice, era oarecum natural ca între pregătirea teoretic-profesională deprinsă de-a lungul celor patru ani de studiu şi aspiraţiile fiecăruia spre o unitate de învăţământ superior să existe similitudini, dacă nu chiar identitate, aşadar nehotărârea nu prea avea ce să caute printre rândurile liceenilor "antrenaţi" în spiritul tehnic. Specializarea urmată de-a lungul liceului avea un nume foarte "atractiv", înclinând tendenţios înspre bombastic, şi anume "Electronist, depanator, montator tehnică de calcul." Numai aşa îmi pot explica motivul acelei concurenţe atât de necruţătoare, resimţite de fiecare dintre viitorii mei colegi, când prima opţiune de admitere a fiecăruia a fost specializarea mai sus-menţionată. Acesta este motivul pentru care profilul respectiv a fost ales de un număr atât de mare de absolvenţi de gimnaziu, cred eu, deoarece dădea impresia că eşti în stare să prevezi sau să anticipezi firul educaţional şi, în final, cultura de specialitate pe care o vei avea, numai la o simplă privire a modului în care a fost formulată denumirea secţiei. Dat fiind faptul că a fost cea mai lungă - ca număr de cuvinte - dintre toate celelalte specializări, ţin minte că la depunerea dosarului nu am reuşit să mă încadrez în chenarul care îmi era alocat în acest scop. Când am înmânat dosarul domnului care era special acolo pentru a se ocupa de înscrieri, mi s-a răspuns cu un zâmbet, urmat de mărturisirea că nu sunt singurul căruia chenarul i s-a părut insuficient şi că aproape tuturor celorlalţi, care au avut aceeaşi opţiune ca a mea, li se întâmplase acelaşi lucru. Aşadar, pe cât de limpede mi se părea că aproape toţi colegii mei vor urma o facultate tehnică, pe atât de nefondat s-a dovedit acest raţionament. Foarte puţini dintre colegi au rămas fideli profilurilor tehnice, iar o mare parte au luat-o pe un cu totul şi cu totul alt drum: medicină, arhitectură, psihologie etc. Printre cei mulţi m-am numărat şi eu, ambiţia mea pentru medicină s-a accentuat în intervalul de aproape patru ani de la absolvirea liceului (2002) până în vara anului 2005, când am fost integrat cu drepturi studenţeşti depline în cadrul facultăţii de Medicină şi Farmacie din Oradea. Totuşi, sămânţa care mai târziu avea să devină ambiţie cred că a dat colţ în timpul liceului, când zilnic treceam pe lângă acea clădire în drum spre liceu. Clădirea era păzită de o puzderie de porumbei aliniaţi milităreşte pe acoperiş, jucând rolul unor zei nemiloşi - cu ai lor ochişori roşii - înzestraţi cu un spirit etic de neclintit. Rolul lor părea acela de a scruta toată suflarea muritoare care îndrăznea să se perinde pe aleea alăturată facultăţii şi de a decide după nişte regulii ezoterice, imposibil de înţeles, de noi, oamenii de rând, cine avea voie sau nu să treacă pragul instituţiei, care parcă se prefigura ca o prelungire sublimă a acelor minunate zeităţi cu nişte ochişori ca mărgeaua… După care dintr-o dată îşi luau zborul într-un ritm haotic, destrămând subit şi fără recurs senzaţia unui cadru mistic. Spre deosebire de ceilalţi colegi ai mei, care se pare că s-au încadrat armonios în peisajul universitar, grăuntelui meu i-a trebuit o perioadă de incubaţie, până să rodească favorabil pentru Medicină. Cum spuneam mai sus, acea clădire m-a fascinat încă din liceu, pentru ca acum, ca student al acestei facultăţi, să pot spune cu mâna pe inimă că armonia unei minunate încadrări vocaţionale s-a instalat în cele din urmă şi la mine. Ce-mi doresc e ca şi la sfârşitul celor şase ani de studiu să pot spune acelaşi lucru.