Au fost momente extrem de grele până la limita suportabilităţii, declară Ţărău Ioan, din Girişu Negru, supravieţuitor al acelor evenimente tragice. Anul 1949 a fost unul în care represiunea comunistă a ajuns la punctul insuportabilului. Sigur că prin acel an partidul comunist lupta pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi consolida puterea, mai ales că reuşise să facă naţionalizarea marilor întreprinderi, urma ţărănimea cu care comuniştii aveau să se lupte. Conform luptei de clasă, ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii: ţăranii săraci, ţăranii mijlocaşi, care formau majoritatea şi cei înstăriţi care au devenit chiaburimea, duşmanii de clasă, duşmanii poporului, care trebuiau stârpiţi. Rămăsese clasa de mijloc, care avea puterea la sate. Trebuiau convinşi să renunţe la pământurile lor şi să înceapă colectivizarea. Ţăranii nu vroiau să renunţe la pământul lor, mult, puţin cât avea fiecare. Era în plină vară a anului 1949 şi grâul trebuia treierat. Era momentul anului în care fiecare ţăran avea să ştie cu ce s-a ales, care era răsplata muncii lui după un an de zile de lucru şi de speranţe. Treieratul grâului, încărcatul sacilor în căruţe şi dusul lor acasă şi pus în hambare reprezenta nu doar un fapt în sine, ci însăşi motivaţia de a fi a ţăranului. Dar, puterea comunistă a hotărât să lovească: S-a dat ordin ca la batoze să nu mai lucreze cu plata în grâu, ci pentru lucrătorii de la batoze să se plătească bani, lucru ce nu le convenea acestor oameni săraci, care prin munca lor îşi agoniseau atâta grâu cât să ajungă pentru un an familiei. Batozele nu au ieşit la arii pentru treierat. Lumea de la sate a început să se neliniştească, nemulţumirea creştea, apărând primele semne ale unei eventuale revolte. Dar comuniştii nu vroiau să cedeze, au dat ordin să nu se treiere la nimeni fără aprobarea lor şi acesta a fost începutul. "Ce vreţi, să murim de foame? Cu ce să ne creştem copiii, ce să mănânce?", strigau ţăranii adunaţi la arie. Atunci un activist de la raion sau de la regiune a zis mulţimii: "Să mâncaţi prune şi iarbă". Atât a trebuit mulţimii care a tăbărât pe el, l-au doborât şi l-au călcat în picioare şi l-au pus pe fugă spre Tinca. Maşina i-a fost răsturnată şi i-au împuns cauciucurile cu furca. În acea noapte au venit în sat trupele de securitate, care erau cantonate în Lunca Gurbediului şi au înconjurat satul. A început vânătoarea de oameni, i-au cercetat pe fiecare care nu vroia să dea cota şi pe cei care au îndemnat la nesupunere. Primarul de atunci, Gruiţă, care era de partea ţăranilor, s-a opus batjocoririi şi maltratării ţăranilor şi ridicării lor. Se zvonea că-i trimiteau în Siberia. Astfel, primarul a fost înlocuit şi l-au dus la închisoare la Tinca şi au pus un alt primar care era de partea comuniştilor. Soldaţii patrulau pe uliţele satului şi trăgeau cu arme automate la cea mai mică mişcare observată. Se trăgea ca la război. Au fost adunaţi la primărie şi la şcoală şi sătenii din Belfir, care au fost anchetaţi. M-am luptat pe viaţă şi pe moarte cu căpitanul Retezaru ca să-l lămuresc că nu sunt vinovat cu nimic, a declarat Haş Costan care era pe lista celor care trebuia să fie împuşcaţi. Iar generalul de Securitate Goicu, când primarul i-a prezentat lista cu cei care trebuia împuşcaţi, a exclamat: "Ce vrei? Să împuşc tot satul?" În Girişu Negru au fost împuşcaţi patru oameni: Sârb Silviu, Botou Gheorghe, Balog Ioan şi Ţărău Petru, iar din Belfir au împuşcat doi oameni: Biro Iosif şi Csak Ladislau. Nouă familii din Girişu Negru şi alte şapte din Belfir au fost deportate în Dobrogea. În miez de noapte, băteau în geam şi ziceau că trebuie să dăm o declaraţie la primărie şi acea declaraţie a însemnat 7 ani de deportare. Ne-au urcat în camioane familii întegi, ne-au dus la Tinca şi apoi la Oradea, unde am fost cazaţi în cazarma din Cetate, unde am stat câtva timp, apoi am fost triaţi după importanţa pe care o prezentam fiecare pentru ei: "Ăsta-i duşman înrăit al clasei muncitoare, ăsta s-a opus colectivizării etc." Apoi, am fost duşi la gară şi îmbarcaţi în vagoane de marfă ca vitele. După o călătorie de 7 zile fără apă şi mâncare, am ajuns în Dobrogea şi repartizaţi în localităţile Dărăbani, Valea lui Troian şi alte localităţi stabilite de comunişti pentru deportaţi, unde am stat din august 1949 până în mai 1955, când ne-am întors din nou în locurile natale dragi nouă, declară supravieţuitorul Ţărău Ioan din Girişu Negru. În memoria celor ucişi din Girişu Negru şi Belfir, Asociaţia Deportaţilor şi Victimelor Oprimării Comuniste Bihor Oradea a ridicat o troiţă întru pomenirea veşnică a acestor martiri. Troiţa va fi sfinţită duminică, 10 august 2003, la Biserica din Girişu Negru. Vă invităm cu drag să participaţi la acest eveniment solemn.