În urmă cu aproape 10 ani am adresat o scrisoare deschisă ministrului învățământului de atunci, Sorin Mihai Cîmpeanu, în care îmi exprimam câteva opinii și propuneri privind educația religioasă în școală, dar din păcate nu s-a întâmplat nimic deosebit de atunci. Recent, Ministerul Educației și Cercetării a pus în consultare publică un proiect de metodologie pentru predarea Religiei, care reglementează predarea acestei discipline în învățământul preuniversitar, inclusiv modalitatea de înscriere a elevilor la cursuri.

Am pornit atunci și pornesc și acum de la premisa „învățătorului popoarelor”, J. A. Komenski, după care „omul devine om numai prin educație”. Sentimentul de religiozitate, legătura omului cu Dumnezeu a scăzut mereu a tât de mult încât, aproape cu 100 de ani în urmă,   scriitorul francez André Malraux, autorul romanului Condiţia umană, fost ministru al culturii, în plină perioadă a războiului rece, era îndreptățit să scrie că „secolul XXI  ori va fi religios, ori nu va fi deloc.”  La noi, în perioada comunistă, de tristă amintire, credința era un pericol. Azi, în deplină libertate și democrație a fi credincios este o virtute, unii își pot face din credință chiar un merit sau o sursă de câștig. În viață nu e suficient să crezi. A crede este una, a fi convins în ceea ce crezi este cu totul altceva. Eu dacă sunt convins de ceva este că, indiferent de ce religie aparții sau cum s-ar numi Creatorul lumii, fără Vechiul și Noul Testament omenirea ar fi dispărut de mult de antropofagie, oamenii s-ar fi devorat unii pe alții până la dispariție. Indiferent de cum s-ar numi Creatorul lumii, dacă există sau nu, eu trebuie să trăiesc ca și cum ar exista. Fac pentru aceasta cu mine însumi pariul raționalistului Pascal: Dacă există și cred, am câștigat totul; dacă   există și nu cred, am pierdut totul; dacă nu există și cred n-am ce pierde”. Filozoful clasic german Hegel definea libertatea ca necesitate înțeleasă. Nu poţi fi liber și nici fericit dacă nu cunoști, nu înțelegi și nu respecţi Legea Domnului din ceruri și legea omului de pe pământ. Legile Domnului, Decalogul, cele 10 porunci sunt infailibile și cu ele nu poți da greș greș.  Legile omului nu sunt întotdeauna perfecte, dar pot fi amendate prin intervenţia conștientă, transparentă, responsabilă, democratică a celor interesaţi de viaţa publică .

Am considerat această scurtă incursiune istorică și teozofică strict necesară pentru a convinge pe oricine de preeminenţa educaţiei religioase și pentru a putea face în continuare câteva propuneri plauzibile, cu detalierile de rigoare.

 În primul rând, noi nu am numi acest obiect de învăţământ religie, ci educaţie religioasă. În condiţiile unei societăţi multiculturale și pluriconfesionale, denumirea de religie are dezavantajul că trimite la o anumită confesiune, credinţă, crez sau cult religios (ortodoxă, catolică, protestantă etc.), pe când educaţie religioasă sugerează, inclusiv etimologic (lat . ex – din, din interior în afară, și duco, ducere – a duce, a conduce), accepţiunea de a forma un copil și de a-l conduce (dirija) către starea de adult. Teologii spun că acel ex (e) din etimologia termenului adaugă conotaţia suplimentară de „a scoate răul afară din omul păcătos, corupt, concupiscent și a introduce binele, a scoate afară răul pe care familia n-a reușit în cei șapte ani de acasă, și a introduce binele pe care aceeași familie nu știe sau nu avea de unde să-l prevadă pe tot parcursul vieţii”.

În al doilea rând, într-o societate responsabilă de destinul ei istoric, naţional, educaţia religioasă trebuie să facă parte din disciplinele obligatorii ale procesului de învăţământ preuniversitar, fără negocieri jenante, inadmisibile cu părinţii, cu școlile, cu Biserica, parlamentarii sau Curtea Constituţională. Și mă grăbesc să-i întâmpin pe eventualii nedumeriţi, bibliografia obligatorie a acestei discipline obligatorii de învăţământ ar trebui  să fie doar două Cărţi, Vechiul și Noul Testament, indiferent de ediţiile de bază, unanim acceptate și uzitate . În condiţiile în care învăţământul preuniversitar românesc este organizat pe niveluri, filiere și profiluri, e normal și obligatoriu ca absolvenţii de liceu, în faţa bacalaureatului, a intrării mature în viaţă, să aibă o educaţie și instrucţie cât de cât unitare și necesare. Drept urmare, dacă matematica, fizica, româna, istoria, educația fizică sunt discipline obligatorii, în proporţii diferenţiate, la toate filierele (teoretică, tehnologică, vocaţională), de ce n-ar fi și educaţia religioasă, printr-o simetrie instructiv-educativă rezonabilă, obligatorie pentru toate ciclurile de învăţământ?

În concluzie, și cred că am adus suficiente argument teologice, filozofice, științifice, Educația religioasă ar trebui să fie obligatorie în toate ciclurile și filierele învățământului preuniversitar, în cuantum de cel puțin o oră pe săptămână.

Cursurile Educației religioase ar putea fi predate de orice profesor de bună credință creștină și cultură teologică, biblică, cu excepția filierelor cu profil teologic, unde profesorul trebuie să fie un preot de credința respectivă.

Ca la toate disciplinele obligatorii planurile de învățământ și programele școlare, cel puțin la învățământul obligatoriu, ar trebui să fie unice pe țară și cursurile să se încheie cu evaluări naționale sau examene la sfârșit de fiecare ciclu de învățământ preuniversitar, primar, gimnazial, liceal.

Quod erat demonstrandum. Acest lucru am dorit să-l  demonstrez și cred că am reușit, cu argumente plauzibile, în interesul educației și instrucției multilaterale a tinerei generații.