La 17 ani de la Revoluţie, Liviu Turcu spune că revine ca soldat în seviciul patriei, dar de acţiunile sale au profitat politic deocamdată doar doi inamici politici declaraţi reciproc: Dan Voiculescu şi Traian Băsescu. "Soluţia imorală", "preşedinte ipocrit", "sforar" sunt doar câteva dintre trasoarele ce au plecat de la unul către celălalt în ultimii doi ani. Paradoxal, interesele ambilor au fost servite perfect de fostul băiat cu ochi albaştri Liviu Turcu. Turcu a fost securist. Asta ştie toată lumea. Ce nu cunosc însă infinit mai puţini dintre români este că Turcu ştia de banii Ceauşeştilor. A vorbit despre asta într-o serie de documentare realizate de jurnalişti străini de prestigiu. Dan Voiculescu, cu decizie de la CNSAS că a colaborat cu Securitatea, este suspectat de multe, însă cea mai gravă acuzaţie, care nu a fost probată, este aceea că şi-ar fi construit afacerile beneficiind şi de banii foştilor dictatori. Este foarte posibil ca, deşi fugit cu arme şi bagaje din Securitate şi înrolat, zice-se, într-un serviciu secret american, Turcu să ştie bine ce s-a întâmplat cu banii soţilor Ceauşescu după ce aceştia au fost împuşcaţi la Revoluţie. În aceste condiţii, Voiculescu şi Turcu nu aveau cum să nu ştie unul de altul. Pe principiul "Cel mai bun prieten este duşmanul pe care-l aduci de partea ta", Voiculescu i-a oferit lui Turcu un spaţiu generos în care să-şi scrie "tezele" cu tot cu greşeli de topică, semantică sau gramatică. În plus, popularitatea lui Voiculescu şi a partidului său a scăzut dramatic după ce CNSAS l-a declarat fost securist. În acest context, coincidenţă sau nu, apar dezvăluirile lui Turcu care fie discreditează CNSAS, arătând tuturor că a greşit în cazul a "n" politicieni, fie defăimează alţi oameni politici, pentru a recupera din handicap prin alterararea imaginii adversarilor cu avans în faţa sa. Pentru Voiculescu, Turcu era cel mai potrivit care să dea cu informaţii "credibile" în CNSAS şi, prin media, în populaţie. În aceeaşi măsură, demersul lui Turcu i-a fost util şi preşedintelui Traian Băsescu, care a profitat de eşecul lui Vosganian pentru se implica în nominalizarea comisarului european. Mazilirea lui Vosganian, care nu era neapărat vinovat, a făcut ca eşecul să se răsfrângă asupra lui Tăriceanu, cel care este responsabil de numirea comisarului român în Executivul european. Potrivit unor scenarii de presă mai elaborate, vehiculate şi de unii politicieni, şeful statului nu numai că a profitat de episodul Turcu, ci ar fi fost unul dintre iniţiatorii lui, prin intermediul lui Silvian Ionescu, tovarăş vechi de-al preşedintelui, din epoca Anvers, dar şi fost coleg cu Turcu. Liviu Turcu scoate pe piaţă, prin media lui Voiculescu, informaţia că Varujan Vosganian a fost securist. În acelaşi timp, informaţia apare în presă şi pe surse de la serviciile secrete, deşi ulterior acestea au dezminţit categoric că ar deţine informaţii referitoare la Vosganian. Curios e că dosarul Vosganian ajunge la Bruxelles, pe masa lui Barroso, chiar înainte de a fi publicat în presa română. Deşi la Bruxelles Vosganian nu avea prea multe şanse, vâlva creată în România de acţiunea lui Turcu îl determină până la urmă să renunţe la candidatură, pentru a nu se compromite definitiv, deşi nu fusese dovedit ca securist. Până una alta, persoana Liviu Turcu nu lasă să se vadă decât o precauţie extremă. Refuză să dea numărul de telefon şi chiar să bea din sticle de apă care nu au fost desigilate de el personal. Pare să se teamă de cineva, căci, cel mai probabil, dacă apariţia sa nu este doar o perdea de fum, mulţi se tem de ceea ce ar putea el să ştie. Un om care, din teama de mail sau fax, colindă personal redacţiile bucureştene ca să lase plicuri cu câte un comunicat - drept la replică, în care se jeleşte cum este el supus oprobiului public. Doar vorbim de un om prin definiţie imprevizibil, care şi-a trăit zeci de ani în lumea plină de trădări, de jocuri duble şi de schimbări radicale de tabără din zona serviciilor secrete. Dar şi un om care, într-un alt context decât cel al jocurilor politice "miticeşti", nu ar fi fost băgat vreodată în seamă şi care probabil peste câteva zile va fi uitat până când cineva va avea nevoie din nou de el.