Se apropie momentul emoționant al despărțirii grupului nostru de pelerini din Bihor de răbduriii monahi români din Schitul Prodromu și parcă ne simțim alungați din sânul lui Avraam. Partir c΄est mourir un peu, ar zice franțuzul. Și tihna noastră intelectuală, loisir-ul nostru, despre care am tăifăsuit în liniște pare a lua sfârșit, acum în 8 octombrie 2015, iar odată, după întoarcerea noastră acasă, vom putea spune că aici la Schitul românesc am găsit pacea și liniștea lângă compatrioții noștri întru Hristos. Primesc parcă în semn de consolare Troparul sfintei icoane Prodromița: Preacinstita icoana ta sărutându-o, cea nefăcută de mână, o, Maica lui Dumnezeu, cea aflată în biserica Prodromului, caută, dar, spre robul tău și răpește-mă degrab΄ cu mâna ta cea prea-tare dintr-a vrăjmașului mână și din prăpastia păcatului.

Se vede treaba de la o poștă că suntem cam abătuți, acum la despărțirea de mica patrie românească din Sfântul Munte Athos, iar întristarea noastră  nelalocul ei, nu poate fi decât un păcat. Îndrumătorul nostru, părintele Ambrozie simte acest lucru și ne consolează, spunându-ne cu vocea sa blândă, mângâietoare că vom vizita o mânăstire care a fost ctitorită de un domn român: Petru Rareș, fiul natural al lui Ștefan cel Mare și al Răreșoaiei. Auzim acest lucru și parcă ne smulgem din lâncezeală.  Ne bucurăm, ni se luminează fețele, astfel încât, mai cu inimă ne luăm rămas bun de la amabilele noastre gazde ...

Ieșim  în șirag, unul după altul, pe ușa Schitului Prodromu și ne îmbarcăm pe microbus. Mânăstirea spre care ne duce acum părintele se numește Caracalou și nu se oglindește în apa Egeii ca multe alte surori ale sale. Microbusul o ia spre deal și nu spre vale, iar după mai multe urcușuri și pante, ajungem la singuratica mânăstire. Mă impresionează în primul rând puternicul ei turn de apărare, masiv, impunător, chiar sfidător, de parcă ar înfrunta oricare oști păgâne. Lăcașul pe ușa căruia intrăm acum este cel de-al unsprezecelea în ordinea strictă a lăcașelor de cult din Sfântul Munte Athos. Așezământul de  rugă neîntreruptă și pioasă închinare este situat între mânăstirile Marea Lavră și Iviru sau Iviron, bine înfipt pe o înălțime considerabilă și în interiorul istmului binecuvântat de Maica Domnului. Denumirea mânăstirii este prilej de speculații și acum. Unii monahi de aici consideră că numele s-ar trage de la imperatorul roman Antoninus Caracalla (211-217), dar ipoteza nu se susține prin nici  un act concret de fundare. Alți cercetători consideră că numele lăcașului de cult ar proveni din limba turcă, termenul kara-koule, însemnând turnul negru, dar nici această ipoteză nu este de crezare, pentru că numele  mânăstirii a fost dat cu mult înainte de cucerirea Greciei și a istmului  Athosului de către osmanlâi. Ce spun documentele? O primă atestare  documentară privind Mânăstirea Caracalu o găsim încă în secolul al XI-lea, chiar la început, în anul 1018. Unii istorici cred că lăcașul de cult a fost întemeiat de către monahul Karakalas (un nume comun, larg răspândit pe atunci în epocă!). Tot din această perioadă se păstrează un hrisov prin care  basileul din Constantinopol, pe nume împăratul Romanos al IV-lea Diogenes  dona mânăstirii mai multe proprietăți. Imperiala pecete confecționată din plumb se păstrează și astăzi cu mare grijă și mândrie în vistieria mânăstirii. Totuși, începând cu secolul XI și până în secolul XV, cronicile Muntelui Sfânt nu pomenesc despre Caracalu ca fiind o mânăstire prosperă. Dar pe măsura trecerii timpului, lăcașul cu turn înalt s-a întărit și a crescut întru slava lui Dumnezeu și a fost refăcut mai ales de aleasa și distinsa dinastie a împăraților  Paleologi, Andronic al II-lea cel Bătrân și Ioan al V-lea, dar și cu sprijinul Sfântului Athanasie, slăvitul Patriarh al Constantinopolului. La galeria de mari susținători bizantini se înscrie cu brio și domnitorul Petru Rareș. Începând cu acesta, Mânăstirea Caracalu va fi mereu în atenția voievozilor din Moldova și Muntenia pentru încă trei secole. Petru Rareș a început cu arsanaua (portul) mânăstirii. O legendă relatează despre faptul că  un apropiat al voievodului, spătarul Petru, a primit bani pentru a termina lucrările. El și-ar fi însușit o parte din banii domnești însă, aflând la vreme stăpânul său, slujbașul și-a recunoscut cinstit fapta și a făgăduit solemn că va termina construcția pe spesele sale. Și așa a și fost. La sfârșitul lucrărilor,  spătarul Petru s-a călugărit, primind numele de Pahomie. Am aflat la mânăstirea din sfântul Munte că, în pofida opiniei majorității istoricilor care susțin că Petru Rareș este înmormântat la Mânăstirea Probota din Moldova, părinții de aici consideră că domnul ar fi venit alături de boierul Petru și ar fi intrat în călugărie tot sub numele de Pahomie. Monahii din Caracalu susțin că domnul ar fi rămas aici până la sfârșitul vieții și că tot aici ar fi fost și înmormântat. În colțul din stânga al pridvorului  mînăstirii există o frescă ce înfățișează doi monahi ctitori, ținând în mâinile lor o biserică, iar deasupra lor stă scris: Noii ctitori ai acestei sfinte mânăstiri: Pahomie și Pahomie. Pe pisania lăcașului de cult se poate citi: „Stareț fiind Gherman, Io Petru Voievod și monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meșter zidar, în anul 1534 s-au săvârșit acest turn și incinta”. Aflăm la mânăstire că  refacerea în totalitate a sfântului lăcaș a început-o tot domnitorul nostru Petru Rareș, el fiind și contructorul impozantului turn de apărare de la intrare. Turnul care, mai degrabă inspiră teamă și respect, iar nu pioșenie, are nu mai puțin de 28 de metri înălțime, iar la începutul secolului trecut mai păstra încă cele două pisanii, acum dispărute. Pentru a putea să renoveze lăcașul de închinăciune ortodoxă, domnitorul Petru Rareș a obținut acordul marelui sultan Soliman Magnificul. Lucrările s-au încheiat în anul 1563, când domnitor al Moldovei a fost Alexandru Lăpușneanu. După moartea acestui voievod, cunoscut nouă prin memorabilele sale cuvinte din nuvela cu același nume de Costache Negruzzi: Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu…, Ai să dai sama, doamnă!”,  Proști, dar mulți!, De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu…, văduva sa, credincioasa doamnă Ruxandra, va purcede la  răscumpărarea în anul 1568 cu 35.000 de aspri de argint a tuturor averilor  mobile și imobile confiscate de sultanul Selim al II-lea. După acest moment, în continuare, ajutoarele românești au prelungit viața monahicească în Sfântul Munte Athos pe vremea domniilor lui Nicolae Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Nicolae Constantin Caragea și Mihail Șuțu. Biserica acestei mânăstiri adăpostește câteva odoare de mare preț precum: icoana făcătoare de minuni a Sfinților Apostoli Petru și Pavel, o parte din lemnul Sfintei Cruci și multe sfinte moaște, printre care capul Sfântului Apostol Bartolomeu cel jupuit de viu și părți din moaștele Sfântului Mucenic Mercurie și ale Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei. În biblioteca mânăstirii se păstrează multe manuscrise și câteva pergamente de mare preț, precum și o serie de hrisoave privitoare la istoria lăcașului. Credem, cu umilință, dar și cu îndreptățire firească acum că o istorisire a faptelor domnitorului Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare și al Răreșoaiei, ar trebui studiată de toți călugării greci de aici. Să se cunoască de către monahii de aici firul vieții întemeietorului de-al doilea al mânăstirii. Întreprindem noi acest demers, fără pretenția de a spune totul. Dar parcă ar trebui să spunem și să scriem noi, românii, despre minunații noștri înainintași care nu au lăsat să moară sub turci viața monahala din Sfântul Munte Athos.

Petru Rareş, întemeietorul de-al doilea al Mânăstirii Caracalou a domnit în Moldova de două ori - 1527-1538 și 1541-1546. Este fiul natural al lui Ştefan cel Mare cu Maria, o descendentă din neamul boierilor Cernat, stăpânitori ai zonei lacului Brateş, cu nenumăratele-i iezere și gârle. Dacă Sfântul Petru din Galileea a fost pescar, Petru al nostru a fost în tinereţe negustor de peşte, pe care îl transporta cu maje (nişte care mari, trase de patru sau şase boi). De aici şi porecla de Petru Măjerul. S-a ridicat în domnie prin voinţa predecesorului său Ştefăniţă Vodă, care, aşa cum scria Grigore Ureche fiind “bolnav la Hotin au lăsat cuvântul, că dacă va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, despre numele muierii ce au fost după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău”. În aprilie 1530 domnul s-a căsătorit cu Elena-Ecaterina Brankovici, fiica despotului sîrb Iovan Brankovici (mort în 1502). Cu Elena Petru a avut mai mulţi copii: Iliaş, Ştefan, Constantin şi Ruxandra. Petru Rareş, constructorul uriașului turn sub care ne odihnim acum, a urmat cu strălucire politica tatălui său Ştefan cel Mare. În martie 1527 Petru Rareş încheie un tratat de alianţă cu Polonia și susţine pe aliatul Poloniei,  Ioan Zapolya, în lupta pentru coroana Ungariei. La 21 octombrie 1529, Petru Rareș obține o strălucită victorie, la Feldioara, asupra oștii lui Ferdinand de Habsburg, capturând printre altele și 50 de tunuri mari „de spijă” (fontă).

Zapolya a recunoscut vechile posesiuni Bistriţa, Ungurașul şi Valea Rodnei, cu o mulţime de sate. Domnului Moldovei i se confirmă dreptul de posesiune asupra Ciceiului şi Cetăţii de Baltă, pe care tatăl său, Ştefan cel Mare, le primise de la regele ungar Matei Corvin. Pentru a determina Polonia să ia atitudine antiotomană, Rareş ocupă Pocuţia la sfârşitul anului 1530, dar, în august 1531 armata moldovenească suferă două înfrângeri, la Gvozdiek şi Obertyn. La 1538 otomanii în frunte cu sultanul Soliman Magnificul atacă Moldova, din nord atacau ţara Polonii, dinspre Nistru au năvălit tătarii. Petru Rareş încolțit din trei părți deodată, încheie o înţelegere cu polonii, îi respinge pe tătari. Însă uriașele hoarde otomane ocupă Suceava. Timp de câteva zile ţara a fost prădată de turci și de tătari. Trădat de boieri, în septembrie 1538 Petru Rareş se retrage în Transilvania, reuşind să ajungă în cetatea Ciceului, după ce trecuse munţii prin locuri greu accesibile.

Basarabia cunoscută sub numele de Bugeac şi Tighina, rebotezată de turci „Bender”, sunt alipite Imperiului Otoman. Sultanul numeşte domn în Moldova, fără a mai consulta Sfatul domnesc, cum era datina, pe Ştefan Lăcustă. Toate aceste acţiuni abuzive marchează instaurarea dominaţiei otomane în Moldova, care va dura 339 de ani (până în 1877) în Moldova „turcească” dintre Carpați și Prut şi până în 1806, adică 268 de ani, în Moldova răsăriteană, dintre Prut şi Nistru. După un refugiu de peste un an şi jumătate la Ciceu, Petru Rareş pleacă la Istanbul. Aici, în fostul Constantinopol creștin, bunul Dumnezeu îl ajută să-și redobândească tronul pierdut, în februarie 1541, dar numai cu prețul amar al suzeranității efective a sultanului. În cea de-a doua domnie s-a arătat la fel de cutezător, ca şi în prima. Mai întâi, a pedepsit exemplar pe boierii trădători (hicleni), apoi a organizat o expediţie în Transilvania (1541-1542), dar fără succes. Voievodul reuşeşte să recapete doar o parte a teritoriului dintre Prut şi Nistru, inclus în raiaua Bender. Turcii însă, au refuzat să-i restituie prin răscumpărare cetatea Tighina şi satele  din jur. În vederea luptei cu otomanii a semnat o înţelegere cu Habsburgii, care însă „nu i-a fost de folos”. Strâns în chingi nevăzute, spre a fi prevenit orice atac la adresa Sublimei Porți, sultanul pretinde să trimită în calitate de  ostatic la Istanbul pe fiul său mai mare Alexandru, iar după moartea acestuia, în 1544, la curtea otomană este trimis un alt fiu al său, Iliaș Rareș, viitor voievod al Moldovei. După acest moment, trimiterea ostaticilor, fii de os domnesc, la Istanbulul sultanilor, devine o tradiție, prin care se asigura nemijlocit credința domnilor Moldovei și Munteniei față de imensa putere otomană. Petru Rareș a fost unul din marii credincioși și sprijinitori devotați  ai bisericii ortodoxe. Din vremea domniei lui ne-au rămas mănăstirile Râşca, Pobrata, Moldoviţa (reclădită), el a refăcut biserica mănăstirii Căpriana, bisericile din Baia, Suceava, Hârlău, Târgul Frumos, etc. Elena Rareş, soția voievodului a fost ctitor al edificiilor religioase ridicate la Suceava şi Botoşani. Pictorii epocii lui Petru Rareş au realizat lucrări plastice exterioare, vestite în toată lumea, precum frescele de la Probota, Sf. Gheorghe - Suceava, Humor, Baia, Moldoviţa, Bălineşti, Sf. Dumitru - Suceava, Coşula, Arbore, Voroneţ. Surpat și invadat de de boli, Petru Rareş, acest creștin de seamă al neamului nostru, viteazul fiu al lui Ștefan cel Mare, se stinge din viață la 3 septembrie 1546. Se spune de către cei mai mulți că a fost înmormântat la ctitoria sa - mănăstirea Probota. Aici, la mânăstirea Caracalou se infirmă această ipoteză, ni s-a spus că a murit aici după ce s-a călugărit. În orice caz, la moartea sa, cronicarul Grigore Ureche scria: Cu adevărat era ficior a lui Ştefan Vodă cel Bun,că întru totul simăna cu tătîne-său,că la războaie îi mergea cu noroc, că tot izbîndea, lucruri bune făcea, ţara şi moşia sa ca un păstor bun o ocrotea, judecată pre dreptate făcea. Altmintrilea de stat era om cuvios şi la toate lucrurile îndrăzneţu şi la cuvîntu gata, de-l cunoştea toţi că iaste harnic să domnească ţara...

(Va urma)