Istoricul Keith Hithchins (1931-2020) este, fără îndoială, cel mai important istoric american, probabil și străin, care s-a aplecat asupra istoriei românilor și României, în secolul al XX-lea.

Din acest motiv, facem câteva precizări necesare legate de viața și remarcabila operă a  acestui istoric, pe baza celei mai recente lucrări despre el, aparținând academicianului clujean Vasile Pușcaș (The Historian Honesty/Onestitatea istoricului, Academia Română. Filiala Cluj, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2021).

Contactul tânărului absolvent de istorie cu realitățile românești s-a produs cu peste 60 de ani în urmă, după ce, proaspăt absolvent la Universitatea Harvard, studiase la Paris și Viena în anii ̕50, beneficiind de o bursă a fundației Ford (op.cit., p. 66). La începutul anilor ̕60 ai secolului trecut, la vârsta de 30 de ani, absolventul prestigioasei Universități Harvard a beneficiat de o bursă Fullbright, de această dată, pentru a studia istoria românilor în arhivele și bibliotecile românești. Această bursă a fost determinantă pentru restul carierei sale, pentru că l-a pus pe o direcție de cercetare pe care a rămas până la sfârșitul vieții sale. Este semnificativ de relevat faptul că tema de debut a cercetărilor sale a fost mișcarea națională a românilor din Transilvania, care s-a finalizat cu o carte The Rumanian National Mouvement in Transylvania 1780-1848, Cambridge, Mass.; Harvard University Press, 1969, 311 p.

Din acest moment și până la sfrșitul vieții sale, K. Hitchins a revenit în România de multe ori, înainte și, mai ales, după căderea regimului comunist, când toate barierele de comunicare cu mediul academic românesc au căzut. În aria sa de interes științific se regăsesc, chiar dacă nu în exclusivitate, trei teme majore de cercetare: „Evoluția ideii de națiune în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, Apariția mișcării muncitorești organizate (...) și Marea controversă cu privire la identitatea națională și căile de dezvoltare (...)” (op. cit., p. 74).

În semn de recunoaștere a importanței eforturilor sale pentru cunoașterea istoriei românilor (multe din lucrările sale au fost publicate la edituri străine de prestigiu, mai întâi în engleză, germană sau franceză, mai multe universități din România (din Cluj-Napoca, Sibiu, Alba-Iulia, Târgu-Mureș, Timișoara, Iași și Constanța) i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Academia Română, la rândul ei, i-a conferit titlul de membru de onoare, recunoscându-i astfel meritele incontestabile.

Cu această ocazie, am ales - pentru a fi reprodus în Crișana - la finalul acestui text, un capitol dedicat personalității lui Avram Iancu din cartea sa intitulată Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 152-156). Textul este concludent pentru dimensiunea europeană a gândirii și acțiunii lui Avram Iancu, autorul afirmând clar că nu „există o linie de demarcație” între răsăritul și apusul continentului, în ceea ce privește revoluția de la 1848, care trebuie privită și înțeleasă ca un fenomen unitar, așadar și idealurile revoluționarilor români (sociale, economice și naționale) au fost unele europene. Autorul l-a perceput pe Avram Iancu ca pe un autentic revoluționar pașoptist, un tânăr din elita intelectuală care a aderat la principiile și valorile comune ale generației pașoptiste europene. Comparativ cu personalitățile pașoptiste din vestul european, o trăsătură distinctivă a lui Avram Iancu a fost atașamentul acestuia față de popor, ale cărui nevoi le-a înțeles cel mai bine, fiind fiul unor țărani moți.

Din aceste motive considerăm că Avram Iancu nu a fost numai o figură de prim-plan a istoriei naționale, ci și o personalitate a revoluției europene, care merită atenția constantă a publicului și cercetătorilor români și străini.

 

Avram Iancu şi revoluţia europeană de la 1848

 

Revoluţia românească de la 1848 în Transilvania a constituit o parte din mişcarea general-europeană a oamenilor și ideilor în acel an de mare însemnătate istorică. Acest fapt trebuie să fie subliniat, deoarece istoricii din Europa occidentală au fost înclinaţi să-şi formuleze concluziile în legătură cu Revoluţia din 1848 în baza faptelor petrecute în Franţa, Germania, Italia şi, în unele cazuri, în Austria. În cazurile, nu prea frecvente, cînd şi-au extins cercetările şi dincolo de Viena (mă refer la lucrările cu caracter general privind Europa ca un întreg), ei au tratat, în mod obişnuit, revoluţia din Europa răsăriteană într-o categorie diferită de cea întîlnită în Occident. Ceea ce i-a impresionat ca fiind caracteristica dominantă în Europa răsăriteană a fost lupta pentru autodeterminarea naţională şi, în consecinţă, ei au manifestat tendinţa de a trece cu vederea cauzele sociale şi economice care se aflau la baza acestei mişcări. Aceşti istorici au interpretat, de asemenea, naţionalismul în Europa răsăriteană ca fiind, în esenţă, antiliberal sau conservator, deoarece mulţi dintre reprezentanţii săi „s-au aliat" cu Habsburgii sau au dat dovadă de o intoleranţă marcantă faţă de aspiraţiile naţionale ale altor popoare. În consecinţă, se trage, în mod obişnuit, o linie de demarcaţie - chiar dacă numai una mentală - între Răsărit şi Apus, pentru a distinge două fenomene pretins deosebite.

Această linie nu exista însă pentru Avram Iancu, în 1848, şi ea nu poate exista nici astăzi pentru nici un istoric care doreşte să clarifice evenimentele care au avut loc în Transilvania acum mai bine de un secol. Avram Iancu a aparţinut generaţiei europene de la 1848, acelui grup de tineri intelectuali din toate ţările care au imprimat impulsul necesar pentru schimbarea vechii structuri a societăţii şi a politicii şi a elaborat idealurile în baza cărora putea fi clădită o nouă Europă. El a împărtăşit aspiraţiile mişcării Europei tinere, care s-a manifestat în aproape toate ţările în deceniul dinaintea izbucnirii revoluţiei. Ca şi contemporanii săi din Italia sau Irlanda, el a crezut în forța constructivă a ideilor, mai ales a acelor idei exprimate în lozinca tuturor revoluţionarilor - libertate, egalitate, fraternitate - şi în capacitatea lor, ca atunci cînd erau formulate limpede şi apărate cu consecvenţă, de a transforma monarhia habsburgică şi, de fapt, întreaga Europă. Entuziasmul pe care l-a manifestat Iancu, în martie 1848, la ştirea importantelor evenimente de la Viena şi Budapesta oglindeşte adîncul său ataşament faţă de aceste idealuri. Sentimentul său de fraternitate era mai puternic decît cauzele îndeajuns de obscure ale disensiunii dintre popoarele oprimate ale monarhiei, şi credinţa sa în triumful suprem al dreptăţii spulbera rămășiţele conservatorismului, căci el căuta armonia şi pacea, iar nu rivalitatea şi conflictul.

Încredinţat că mişcarea românilor constituia o parte a renaşterii generale a popoarelor, el s-a alăturat puternicului curent internaţionalist al Europei tinere, aşa cum şi-a exprimat poziţiile prin Actul de Frăţie din 1834: ,,Orice popor îşi are misiunea sa proprie, care va să contribuie la îndeplinirea misiunii obşteşti a umanităţii. Această misiune o constituie naţionalitatea proprie”. Dacă Iancu n-ar fi subscris la această declaraţie, el n-ar fi îmbrăţişat cu atîta căldură programul liberal proclamat de maghiari la începutul revoluţiei, şi simpatiile lui faţă de aceştia n-ar fi supravieţuit teribilelor lupte din Munţii Apuseni în cursul iernii următoare. Însă aceasta nu înseamnă că el a ignorat aspiraţiile specifice ale propriului său popor. Dimpotrivă, el era adînc convins de nobleţea cauzei sale şi s-a consacrat, fără rezerve, traducerii în viaţă a libertăţii naţionale şi dreptăţii sociale a poporului român. În ciuda unor serioase provocări, care urmăreau să-l îndrepte spre o altă cale în cursul revoluţiei, el nu a părăsit principiile exprimate în Actul de Frăţie. El nu a căutat niciodată libertatea pentru poporul său în detrimentul altui popor, şi nu a încetat niciodată să preconizeze respectul şi colaborarea reciprocă drept căile cele mai eficiente de reglementare a oricăror dispute s-ar fi putut ivi.

Iancu a împărtăşit, de asemenea, spiritul romantic sau eroic al epocii sale; fără acest spirit, acţiunile sale şi însăşi ideea de naţionalitate ar fi de neînţeles. Credinţa sa, aproape biblică, în bunul simţ funciar al poporului şi inspiraţia pe care şi-o trăgea din trecut, adică din originea romană a poporului român, sînt ilustrări vii în această privinţă. Însă, în acelaşi timp, el era profund conştient de nedreptăţile societăţii în care trăia şi pe care le cunoscuse încă de copil, în satul său natal. Formaţia sa ulterioară de jurist, mai ales studiul imensei literaturi juridice tratînd despre lupta ţăranilor pentru apărarea pămînturilor lor în faţa abuzurilor aristocraţiei şi statului, îi ascuţise facultăţile critice şi el, asemenea multor oameni de lege din alte părţi ale Europei, neavînd investite nici un fel de interese în sistemul social existent, se simţea liber să lupte pentru schimbări radicale. Însă propunerile sale nu erau niciodată exaltate sau utopice şi, spre deosebire de cei în situaţii similare care făceau parte din parlamentul din Frankfurt şi din alte adunări de acest fel din alte părţi, nu s-a amestecat niciodată în dezbateri constituţionale îndelungate şi sterile. Strînsa sa identificare cu aspiraţiile poporului l-a făcut să evite asemenea tergiversări şi inerţii şi i-a dat posibilitatea să-şi dedice dragostea sa pentru istorie şi pentru drept, precum şi robustul său idealism soluţionării problemelor sociale fundamentale.

Puternicul ataşament dovedit de Iancu faţă de mase constituie trăsătura sa distinctivă în comparaţie cu personalităţile care au jucat roluri asemănătoare în Europa apuseană. Spre deosebire de intelectualii ale căror portrete le întîlnim în scrierile unor istorici britanici ca Lewis Namier şi A. J. P. Taylor, Avram Iancu nu s-a temut de popor şi nu a încercat să reprime străduinţele sale legitime pentru obţinerea dreptăţii sociale; el s-a unit cu poporul şi a devenit conducătorul lui şi, făcînd aceasta, el a realizat în persoana sa o remarcabilă sinteză a inteligenţei şi idealismului şi a forţei aspre ,,a umanităţii ultragiate”. Deşi originală în multe privinţe, acţiunea sa a fost în deplină concordanţă cu tradiţiile mişcării naţionale româneşti, aşa cum se dezvoltase în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Simpatia şi încrederea reciprocă - trăsături caracteristice ale relaţiilor dintre intelectuali şi ţărănime - s-au dovedit din nou, în 1848, o inepuizabilă sursă de forţă.

Identificarea lui Avram Iancu cu năzuinţele populare s-a manifestat încă de la începuturile crizei revoluţionare. La începutul lunii aprilie, el s-a grăbit să se întoarcă acasă, în Munţii Apuseni, pentru a fi alături de poporul său. El a participat la numeroase întruniri politice acolo şi, în luna următoare, a condus o vastă mulţime de oameni înapoi la Blaj, pentru a lua parte la Marea Adunare Naţională de pe Cîmpia Libertăţii. Cariera sa de revoluţionar a început în iunie, după masacrul ţăranilor de la Mihalţ, cînd s-a hotărît să părăsească masa conferinţei pentru a-i pregăti pe moţii săi în vederea luptei pe care o considera acum inevitabilă. El n-a mai putut fi convins să „aştepte evoluţia evenimentelor", ci s-a simţit constrîns să acţioneze, atitudine care constituie trăsătura distinctivă a unui adevărat revoluţionar. În eroica apărare a Munţilor Apuseni, în iarna anului 1848 şi în primăvara anului următor, cînd el şi cu oamenii săi  au  rămas singuri, s-a arătat a fi un organizator experimentat şi un conducător curajos şi care se bucura de mare popularitate. A fost un rol pe care puţini dintre revoluţionarii de la 1848, atît în Europa apuseană cît şi în Europa răsăriteană, au fost în măsură să-l îndeplinească. Sub conducerea sa s-a realizat adevărata participare ţărănească la revoluţia din 1848, fenomen rareori înregistrat în Apus, unde centrele urbane au reprezentat scena conflictului decisiv. Luptînd împreună, Iancu şi armata sa de ţărani s-au străduit să transpună în viaţă un larg program de reforme în care elementele social, naţional şi liberal nu pot fi despărţite: abolirea completă a iobăgiei fără compensaţii pentru moşieri; acordarea deplinelor libertăţi politice şi egalităţi civile tuturor popoarelor din Transilvania, fără deosebire de limba pe care o vorbeau şi recunoaşterea dreptului la autodeterminare. În împrejurări mai favorabile, această îmbinare dintre masiva presiune populară exercitată asupra structurii economice şi sociale împreună cu o conducere viguroasă ideologică -  visul real al revoluţionarilor -  ar fi reuşit, fără îndoială, să deschidă o nouă eră în istoria popoarelor Transilvaniei.

Însufleţit de o tinerească fervoare, ca şi ceilalţi revoluţionari de pretutindeni în Europa, Iancu a crezut în transformarea grabnică şi glorioasă a societăţii. Însă, aşa cum a remarcat istoricul francez Georges Duveau, revoluţionarii au apreciat greşit ritmul de evoluţie al istoriei. Ei au prevăzut dezintegrarea vechiului regim mai înainte de a fi fost îndreptăţiţi să se aştepte la aceasta, iar rezultatul a fost eşecul istoric de a opera cotitura aşteptată în punctul considerat de cotitură (ca să parafrazăm formula istoricului britanic George M. Trevelyan)”.

(Extras din Keith Hitchins, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1987, p. 152-155)