Moto: Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine. (Evanghelia după Matei, 26, 30-56)

De pe Muntele Măslinilor (Har-ha-Zeitim, în ivrit sau Tjabal-et-Tur, în arabă) coborâm cu toții pe o străduță abruptă, strâmtă și pietruită, mărginită de ziduri de peste doi metri înălțime. Din când în când, zărim printre porți zăbrelite vegetația specifică de aici, cu migdali, măslini, curmali, smochini, fistic și rodieri, de unde să atârne rodiile, cele evocate pentru frumusețea lor în Cântarea Cântărilor, o vegetație de unde nu ar trebui să lipsească nici salvia judaica, un soi de salcie cu șapte ramuri din care s-au inspirat vechii evrei când au creat sfeșnicul cu șapte brațe (în ebraică menorah), menit să lumineze sanctuarele templelor. Dar nu avem timp să cercetăm în amănunt, trebuie să ne grăbim să ajungem la Biserica Agoniei Mântuitorului Iisus alături de multe alte grupuri de pelerini, inclusiv pelerini români. Pe când coboram, am avut marea surpriză de a ne întâlni pe străduța cea strâmtă și abruptă cu un cerșetor decent îmbrăcat, sfios, tăcut, un om simplu și ținând cu stângăcie un borcan de sticlă în mână. Niciunde în Israel nu am mai întâlnit cerșetori, așa că am fost uimiți. Cum de felul meu sunt destul de milos cu năpăstuiții soartei și nu trec pe lângă ei indiferent, m-am apropiat de acest nefericit și i-am pus în borcan o bancnotă de un dolar. Omul a murmurat ceva ininteligibil. Gestul meu absolut firesc a fost repetat și de alți pelerini din grupul nostru și am văzut în ultima noastră zi de pelerinaj un om mulțumit. Scena mi-a adus aminte de momentul în care Marius Mineru s-a întâlnit cu un conațional de-al nostru. Era invalid, se sprijinea la mers cu o pereche de cârje din plastic rezistent și când a văzut grupul nostru și pe Marius Mineru desfășurând tricolorul pe piatra mirungerii din Sfântul Mormânt a izbucnit în lacrimi. Omul a intrat în vorbă cu noi, a spus că îl cheamă Vasile, că s-a născut în județul Vaslui, că în tinerețe a lucrat în construcții la București, în diverse locuri, inclusiv la Casa Poporului și că a ajuns în Israel unde a continuat să lucreze vreme de vreo 20 de ani tot în construcții, până a suferit un accident de muncă. Nu s-a mai întors în România, dar plânge de fiecare dată când întâlnește pâlcuri de pelerini români și intră în vorbă cu ei.

Ne îndreptăm acum spre Biserica Agoniei ridicată la poalele Muntele Măslinilor pe locul unde Iisus s-a rugat fierbinte și cuprins de fiorul teribil al morții, înainte de a fi trădat de Iuda Iscarioteanul. Atunci, cum spune așa de sugestiv părintele Dumitru Stăniloaie: „Iisus s-a cununat în duh cu moartea". Aflăm de la părinți un mic mare amănunt și anume acela că îngrijita curte a Bisericii Agoniei cuprinde aproape toată Grădina Ghetsimani, că această biserică a fost denumită și Biserica Tuturor Națiunilor, a acelor națiuni care și-au adus o contribuție la edificarea acestui însemnat edificiu religios construit pe ruinele unei biserici bizantine distruse în anul 614, anul nefast al invaziei persane, și ale unei alte biserici cruciate, distruse în anul 1219. Foarte aproape de acest loc am putut să admirăm biserica rusească Sfânta Maria Magdalena, cu turlele ei aurite și în formă de ceapă, forme specifice slavilor răsăriteni, construită de către țarul Alexandru al III-lea, în memoria mamei sale. Ne purtăm pașii agale, emoționați peste măsură pe această uliță înconjurată de atâtea locuri de închinare pentru toată lumea creștină: Mormântul Maicii Domnului (potrivit tradiției creștine, acesta este locul în care apostolii au înmormântat trupul Maicii Domnului), Biserica Mariei Magdalena cu domuri în forma de cepe, construită de țarul Alexandru al III-lea al Rusiei în 1886, neasemuita Grădina Ghetsi­mani (unde S-a rugat Iisus Hristos cu sudori de sânge - Luca 22, 44), piatra prinderii lui Iisus (aici se înalță astăzi o biserică catolică), mânăstirea carmelită Pater Noster având pe pereții interiori rugăciunea Tatăl Nostru în 64 de limbi, Biserica Dominus Flevit unde Iisus a plâns distrugerea viitoare de către romani a Ierusalimului, biserica ortodoxă rusă a Înălțării lui Iisus cu binecunoscutul său clopot, micul Dom al Înălțării în formă octogonală, biserica Sfântului Arhidiacon Ștefan și, last but not least, Biserica Agoniei sau Biserica Tuturor Națiunilor spre care ne îndreptăm, punct final al pelerinajului nostru. Grădina Ghetsimani a fost văzută drept loc de pelerinaj încă din primele secole creștine, fiind vizitată de către pelerinul anonim „din Bordeaux”, în anul 333 și ale cărui note de călătorie sunt considerate a fi cele mai vechi mărturii ale pelerinajelor în Țara Sfântă. În cartea „Onomasticon” a lui Eusebiu de Cezareea, găsim notat faptul că Grădina Ghetsimani este așezată „la poalele Muntelui Măslinilor”, aici „venind mulțime de oameni spre a se ruga”.Urcarea pe Muntele Măslinilor și apoi coborârea se făcea prin mai multe serii de trepte, săpate în piatră. Podul ridicat peste valea lui Iosafat și care trecea peste pârâul Cedrilor, se află și astăzi tot în același loc ca acum două mii de ani, lucru dovedit prin prezența anticelor trepte de piatră săpate în munte care coboară din oraș și apoi urcă iar spre munte.

 Atât Petronius, episcopul de Bologna, în jurul anului 420, cât și Sofronie, patriarhul Ierusalimului, vorbesc despre aceleași trepte imense de piatră, iar doi pelerini ai vremii vorbesc și despre forma și numărul treptelor, urme ale acestora se mai văd și astăzi, mai puțin în partea dinspre oraș, însă foarte vizibil puțin mai sus de Grădina Ghetsimani. Aflăm și faptul că prin mijlocul gradinii trece o șosea ce duce la Betania, Ierihon, Marea Moartă și Marea Galileii. Tot în această grădină, Iisus i-a învățat pe ucenici cum să se roage, iar rugăciunea domnească Tatăl nostru, textul ei este  tradus  în 64 de limbi ale pământului.

Străbatem Grădina Ghetsimani despre care marele filosof francez Blaise Pascal scria următoarele:  Adam l-a pierdut pe om într-o grădină, fiind sedus de ispita de a mușca din mărul cunoașterii și al pierzaniei, dar tot el amintește faptul că Iisus Hristos îl va mântui pe om, tot într-o grădină, acceptând să se împovăreze de toate păcatele omului. El i-a rugat pe ucenici să se roage împreună cu El, dar și aceștia au adormit, iar Iisus a rămas singur de tot cu marea lui durere de dinaintea morții Sale cumplite pe cruce, moment pe care am încercat să-l redau în rânduri ca acestea: De ce tremur acum ca funza, Tată?/ În fața diavolului din pustie/ Ori a Cezarului cu-a lui trufie/ N-am șovăit o clipă-n viața toată!/ Aici, Eu spasme-n palme simt deodată/ Și cum mă arde-un cui pe năsălie/ Și ghimpi prelungi cum fruntea mi-o sfâșie/ Și plumbii biciului cum intră-n spată/ Și cum cu toții fug făr΄ să-mi răspundă/ Și singur Eu Mă văd pe-un vârf de munte/ Duh plin de râvnă-n carnea muribundă/Și nimeni nu mă trage spre vreo punte:/ Aș vrea a morții cupă, Tu - o ascunde…/ Dar fie voia Ta de-acum, Părinte!

Biserica Agoniei în care intrăm în tăcere și ordine deplină adăpostește chiar înaintea altarului o piatră uriașă înconjurată de o cunună de spini din fier forjat, stânca sfâșierii lăuntrice a Mântuitorului Iisus. Interiorul bisericii este în semiîntuneric, aici lumina a fost pusă sub obroc, nu numai în sens spiritual, ci și pur material, ea abia apucă să se strecoare timid prin vitraliile translucide de alabastru, atmosfera din biserică amintește de noaptea sumbră în care Iisus a fost trădat de Iuda și capturat de ceata de oameni trimisă după el de stăpânirea Templului.

Ascultăm cu atenție pe părinții noștri în Biserica Agoniei, aducându-ne aminte de zicerea Sfântului Nicolae Cabasila: Biserica este antecamera Împărăției lui Dumnezeu. Aflăm aici că Biserica Agoniei a fost proiectată și ridicată între 1920-1924 de către arhitectul italian Antonio Barluzzi (1884-1969), ea se sprijină pe 12 coloane monolite, are 12 cupole,  toate conținând elemente specifice țărilor care și-au adus contribuția la edificarea acestui așezământ deosebit de important și de vizitat în Țara Sfântă. Arhitectul Italian a fost supranumit arhitectul Țării Sfinte, pentru că a construit și bisericile de pe Muntele Tabor, de pe Muntele Fericirilor, mormântul lui Lazăr din Betania și a renovat mai multe lăcașuri religioase. Biserica Agoniei are un aspect eclectic, inspirat din mai multe culturi și tradiții: frontoanele și coloanele cu capiteluri dau un aspect de basilică greacă, dar micile domuri au o tentă orientală, în mod voit arhitectul comparat cu un Gaudi al Țării Sfinte a folosit mai multe stiluri pentru a sublinia unitatea în diversitate. În absida altarului se observă un mozaic uriaș cu Iisus rugându-Se Tatălui Ceresc înainte de marea încercare a morții pământești, El este consolat de către un înger, în absidele laterale, la stânga se observă un alt mozaic cu scena în care Iisus a fost sărutat de trădătorul Iuda, sărutul fiind semnul de recunoaștere al Învățătorului pe timpul nopții de căre oamenii trimiși să-L prindă, iar în dreapta se poate zări scena dramatică a prinderii lui Iisus. Aici, la piatra unde S-a rugat Iisus se oficiază slujbe în limba latină cu câte 12 preoți. Din stânga sanctuarului, se văd  numele țărilor onorate cu pomenirea lor în această biserică și anume: Argentina, Brazilia, Chile, Mexic, pe rândul din mijloc al bisericii se poate citi numele următoarelor țări: Italia, Franța, Marea Britanie, iar pe rândul din dreapta sunt inscripționate numele Belgiei, Canadei, Germaniei și Statelor  Unite ale Americii. Mozaicurile din sanctuar au fost donate de către Irlanda, Ungaria și Polonia, feroneria în formă de ghimpi și spini care înconjoară ca o coroană uriașă piatra pe care S-a rugat Iisus a fost donată de către Australia. Privind în sus, se observă tavanele boltite, înstelate, de un albastru închis, închipuind noaptea tragică a trădării și prinderii lui Iisus Hristos. În afara așezământului religios, privind dinspre strada aglomerată, se poate observa fațada de sus în formă de triunghi, unde Domnul Dumnezeu stă pe scaunul Său de domnie, ținând o carte în mână pe care sunt înscrise literele A (alfa) și O (omega), adică Începutul și Sfârșitul, la picioarele Lui se poate vedea pe Hristos cu fața ridicată spre El, în stânga mozaicului se observă un demnitar roman cu sabia în mână (probabil Pilat), lângă doi bătrâni și un tânăr care ține o tablă în mâini pe care scrie IGNORATIO (ignoranță, neștiință, necunoaștere), iar în dreapta fațadei se poate zări Maica Domnului cu Fiul Său inert în brațe, un fel de emoționantă Pièta de mozaic, ea fiind înconjurată de un grup de femei miloase care plâng moartea Mântuitorului. Sub acest vast tablou făurit în mozaic, pe fațada  întregii clădiri este scris în latinește: PRECES SUPPLICATIONESQUE CUM CLAMORE VALIDO LACRIMYS OFFERENS EXAUDITUS EST PRO SUA REVERENTIA. Din nou regret faptul că nu este alături de pelerinii bihoreni și magister Teodor Rif, din Beiuș, ca să putem tălmăci împreună din limba latină: „Aducând rugăciuni și cereri cu strigăte puternice și lacrimi, a fost auzit pentru evlavia Sa”.

Marele cărturar religios Dumitru Stăniloaie scria că Dumnezeu este atât de sus, încât numai prin poezie ne-am putea apropia de Măreția Sa. Cu umilință încerc și eu, după ce am văzut cu ochii mei, minunățiile Țării Sfinte și ale Grădinii Ghetsimani de unde ne vom întoarce spre casă, încerc acum să redau câte ceva din emoția trăită acolo și de dorul apropierii de Împărăția Sa cea veșnică. Repet, cu umilința și sfiala necesare, având în vedere cuvintele episcopului și scriitorului religios Nicolae Velimirovici: Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbești: despre Dumnezeu, până ce nu-ți întărești credința în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoști pe al tău; și despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă. Și aducându-ne aminte de spusa poetului din epoca victoriană a Marii Britanii Robert Browning și anume aceea că Dumnezeu este poetul perfect, așadar, numai cu aceste sentimente de căutare însetată de Dumnezeu să înșir aceste rânduri: Citește vântul Cartea Sfântă-n rime/Sunt singur în grădina Ghetsimani/ Ai mei murit-au. Cum trecut-au anii,/ La mine-n prispă nu mai vine nime/ Aș vrea să am credință de-o câtime/Să-i pot urca în rai pe toți țăranii/Ce dat-au la biserici gologanii/Cu limbi de moarte spuse în vechime./ Se-oprește vântul la o filă rece/De-arunci privirea-n ea, te încălzești,/Cuvântul prinde blând să te ferece,/Dar și să-ți dea aripi spre porți cerești./De te-ntâlnești c-un prieten- Homo Ecce!/ Tu, singur, niciodată nu mai ești!

Din fața Bisericii Agoniei, unde am vărsat ultima noastră lacrimă de regret că părăsim Țara Sfântă, am urcat repede în autocarul care aștepta cu motorul pornit și ne-am îndreptat spre aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv. Au urmat ore chinuitoare de așteptare în picioare lângă alte multe grupuri de turiști și pelerini până să ajungem la controlul bagajelor, au urmat apoi alte ore de așteptare a avionului și, în cele din urmă, am decolat și am sosit în cursul nopții de 14 spre 15 noiembrie la Budapesta.

Aici, în fața bandei transportatoare a bagajelor de la aeroport, am avut parte de o  neașteptată surpriză: unora dintre pelerini  (printre care ne-am  numărat și eu, și fiul meu!) nu le-au parvenit o parte din bagaje, ca și cum acestea s-ar fi însuflețit brusc… și ar mai fi vrut să mai rămână în locul nostru în Țara Sfântă! Fabuloasă pildă! Geamantanele noastre, după o calătorie prin Țara Sfântă, au devenit mai simțitoare decât noi, pelerinii! Abia după câteva zile, aceste bagaje cu suveniruri dragi ne-au fost returnate la domiciliu intacte și parcă păstrând aroma discretă și misterul de nespus al Țării Sfinte pe care sperăm să o revedem iarăși!

 Bunul Dumnezeu să fie lăudat că ne-a ajutat să pășim pe urmele Mântuitorului nostru Iisus Hristos!  Și să încheiem aceste rânduri cu urarea obișnuită care se aude de Sfintele Paști în Țara Sfântă: La anul, la Ierusalim ! (Sfârșit)