Mulţi dintre noi suntem obişnuiţi să gândim că un copil merge la şcoală pe la 6-7 ani, de unde şi vorba despre "cei şapte ani de acasă". Numai că, în zilele noastre, tot mai mulţi copii sunt integraţi în sistemele educaţionale de stat sau privat de la vârste mult mai fragede, asta datorită faptului că, în numeroase cazuri, ambii părinţi lucrează. Prin urmare, pentru numeroşi dintre micuţii noştri, grădiniţele sunt o a doua casă, un cămin unde îşi petrec o bună parte a zilei şi, mai ales, unde învaţă primele lucruri despre lumea înconjurătoare. În aceste condiţii, munca educatorilor devine fundamentală, esenţială în formarea tinerelor vlăstare ale societăţii noastre, deoarece, la grădiniţă, mai mult decât la şcoală, se îmbină parcă mai firesc cele două laturi ale educaţiei, cea formativă şi cea informativă. Şi, dacă ţinem cont de realitatea statistică a ponderii femeilor în cadrul personalului didactic şi nedidactic din grădiniţe, putem afirma, fără teama de a greşi, că micuţii primesc acolo mai mult decât educaţie, primesc căldură sufletească, una apropiată de cea maternă. Desigur, majoritatea educatoarelor întrunesc condiţiile amintite, motiv pentru care am considerat că dialogul cu una dintre cele care au învăţat generaţii întregi o primă poezie, întâiul cântecel, care au îndreptat şovăielile primelor încercări cu creionul sau pensula, este suficient de elocvent. Interlocutoarea noastră, educatoarea Viorica Maliţa, "mama Vio", cum îi spun micuţii din grupa sa, a impulsionat treizeci şi două de "începuturi", de generaţii, în cele peste trei decenii la catedră. Pentru Viorica Maliţa, activitatea profesională nu este o "muncă", în sensul strict al cuvântului, deoarece, după cum mărturisea, a păşit zilnic alături de atâţia "Feţi Frumoşi" şi "Ilene Cosânzene", este un remediu pentru orice incursiune a urâtului, a răului, în viaţa educatoarei, un izvor nesecat de "tinereţe fără bătrâneţe". Viorica Maliţa este, fără îndoială, o persoană dedicată vocaţiei sale, iar această combinaţie - vocaţie şi dorinţa de a pune în valoare - este singura necesară şi suficientă pentru a te numi DASCĂL. Se vede aceasta din momentul când treci pragul sălii grupei mijlocii din cadrul Grădiniţei cu program prelungit de pe Aleea Padişului, din Beiuş. Dincolo, în "clasă", te afli într-un spaţiu mirific, unul în care miracolul ar părea firesc şi, de altfel, se întâmplă atât de des în sufletele şi minţile inocente ale micuţilor participanţi la inedita aventură cotidiană a cunoaşterii. Pereţii sunt garnisiţi cu planşe, multe făcute de mâna doamnei, rafturile cuprind jucării, dar şi multe cărţi specifice vârstei învăţăceilor, iar în jurul meselor e forfotă mare, copiii fiind absorbiţi de cine ştie ce activitate colectivă sau individuală. Care este satisfacţia unui educator? Ne spune interlocutoarea noastră: Peste ani, amintirea primului lor dascăl le va veghea copiilor de azi paşii în viaţă, iar o parte din personalitatea lor, poate cea mai profund umană, va purta amprenta acestui spaţiu unic, numit GRĂDINIŢĂ!