Săptămâna care a trecut a fost intens mediatizată o nouă hotărâre pronunţată împotriva României de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Bărbulescu împotriva României), prin care statul român a fost condamnat, pe motiv că instanţele de judecată naţionale, ar fi neglijat să protejeze dreptul la respectarea vieţii private a unui cetăţean, drept reglementat de articolul 8 din cadrul Convenţiei.

 

În esenţă, reclamantul s-a plâns suprainstanţei europene de faptul că decizia de concediere a angajatorului său a fost fundamentată pe încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, iar instanţele de judecată naţionale au neglijat să protejeze acest drept al său. Mai precis, discuţiile sale personale, purtate de pe contul personal de yahoo messenger, discuţii purtate în timpul programului de lucru, au fost monitorizate de către angajatorul acestuia, fără să fi avut acordul reclamantului, iar aceste conversaţii personale au fost folosite pentru a desface contractul individual de muncă, pe motivul că ar fi folosit resursele societăţii comerciale în interes personal. Prevederile articolului 8 aliniatul 1 din cadrul Convenţiei stabilesc faptul că - „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale”. Prin decizia pronunţată de către suprainstanţa europeană, aceasta a trebuit să analizeze în ce măsură dreptul reclamantului la respectarea vieţii private, precum şi dreptul reclamantului la secretul corespondenţei, a fost respectat de către instanţele naţionale prin raportare la drepturile angajatorului său. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut faptul că angajatorul are posibilitatea de a monitoriza activitatea socială a angajatului său la locul de muncă, însă angajatul trebuie să fie încunoştiinţat în prealabil despre această monitorizare şi chiar dacă există o astfel de monitorizare, aceasta nu poate reduce la zero activitatea socială a angajatului, iar obligaţia de a respecta viaţa privată şi secretul corespondenţei este în continuare aplicabil (paragraful 80 din cadrul deciziei Bărbulescu contra României). De asemenea, Curtea a evidenţiat faptul că orice fel de aducere la cunoştinţă angajatului, de către angajator, cu privire la monitorizarea vieţii sociale şi a corespondenţei în timpul programului de lucru, trebuie să evidenţieze natura monitorizării şi să fie realizată în prealabil (paragraful 121 din cadrul deciziei Bărbulescu contra României). Mai mult, monitorizarea care poate să fie realizată de către angajator nu trebuie să fie intruzivă, adică să presupună, în sine, acces la conţinutul conversaţiei purtate, excepţie făcând situaţia în care angajatul a fost notificat, în prealabil despre această posibilitate pe care o are angajatorul. Ca şi o concluzie, suprainstanţa europeană nu evidenţiază că monitorizarea angajatului este interzisă, ci evidenţiază că aceasta trebuie să fie una anunţată în prealabil şi proporţională, mai precis monitorizarea trebuie să respecte secretul corespondenţei şi viaţa privată a angajatului.