Golgota românilor din nord-vestul Transilvaniei este abia la început în septembrie 1940. Prigoana la care au fost supuşi după instalarea noilor stăpâni horthyşti se amplifică lunile următoare, rămânând o constantă a celor patru ani de ocupaţie.

 

Din teritoriul cedat Ungariei soseau zilnic expulzaţi, prin toate punctele de frontieră ale judeţului, îndeosebi Hidişelul de Jos, Ciumeghiu şi Miersig, alţii fugind peste păduri de teama de a nu fi prinşi şi trimişi în închisori. Nota telefonică a punctului de frontieră Hidişelul de Jos, din 29 octombrie 1940, menţiona că numai în acea zi "au fost trecuţi peste frontieră de grănicerii unguri" 152 refugiaţi, dintre care 32 bărbaţi, 38 femei şi 81 copii, unul de două zile . Mai mult, şeful punctului de frontieră Hidişel, Gheorghe Oprescu, raporta că ungurii nu permit coloniştilor expulzaţi să-şi aducă produsele agricole şi nici vitele. Tuturor celor aflaţi la graniţă pe teritoriul maghiar li s-a pus în vedere să se întoarcă la Oradea ca să-şi valorifice produsele şi vitele, după care pot trece graniţa cu căruţele goale şi fără vite. La 1 noiembrie 1940, prefectul de Bihor raporta Ministerului de Interne că "în seara zilei de 31 octombrie crt. au intrat în ţară, prin punctul de frontieră Ciumeghiu, expulzaţi de autorităţile maghiare, 800 refugiaţi". Până la 12 noiembrie 1940, intraseră în ţară, sub controlul autorităţilor române, 4.024 expulzaţi, 1.078 provenind din colonia Mihai Bravu, 481 din colonia Regele Ferdinand, 127 din colonia Gepiu, 802 din Aleşd şi împrejurimi, 500 din Salonta, iar 1.036 din coloniile Horea, Scărişoara Nouă şi Şimian din judeţul Sălaj.

Majoritatea celor expulzaţi au fost plasaţi în judeţele Arad, Timiş, Alba şi Hunedoara. Cei proveniţi din satele de munte ale Bihorului au rămas în judeţ, fiind plasaţi prin toate comunele, pe la rudenii şi cunoscuţi. Până la data plasării lor şi găsirea unei posibilităţi de câştig, expulzaţii au primit alimente, îmbrăcăminte, medicamente, cărţi din partea Crucii Roşii, Ajutorul Legionar şi din Fondul refugiaţilor distribuit de prefectură.

Românii din colonia Regele Ferdinand, cca 160 de familii, se refugiau pentru a doua oară din faţa terorii ungureşti. În această aşezare fuseseră colonizaţi românii refugiaţi în anii 1919-1921 din acea parte a Bihorului rămasă în Ungaria. Îşi lăsaseră avutul, pământ, casă, vite etc. şi veniseră odată cu trupele române retrase de la Tisa. Fuseseră împroprietăriţi de statul român cu câte 10 iugăre de pământ în această comună-colonie care, prin arbitrajul de la Viena, a căzut în partea cedată Ungariei. Toţi au fost izgoniţi, fiind nevoiţi a lua din nou drumul pribegiei, salvându-şi fiecare ce a putut, dar în cele mai multe cazuri abia au scăpat cu viaţa.

Alte sute de români au fost expulzaţi din localităţile Diosig, Oradea, Roşiori, Sărsig, Brusturi, Borod, Şimian, Groşi, Oşorhei, Sălard, Bulz, Cefa, Bicaciu, Berechiu, Cheţ, Cueşd, Valea lui Mihai, Săcueni, Marghita. Cei mai mulţi erau plugari, dar se aflau între ei numeroşi preoţi, funcţionari, comercianţi, avocaţi, învăţători, medici, notari. Expulzarea lor s-a făcut şi cu ajutorul unor tineri unguri din comunele Boiu, Ant, Tinca şi Ginta, trecuţi în teritoriul cedat Ungariei, unde s-au organizat în grupul zis „Tüzharczos" (luptător de foc) şi, sub scutul autorităţilor maghiare, au bătut, maltratat, jefuit şi scos din casele lor pe românii rămaşi dincolo pentru a-i forţa să treacă frontiera şi apoi să le ia avutul. Plasaţi în judeţele Arad şi Timiş-Torontal, expulzaţii au primit pământ din rezervele statului şi din proprietăţile ungurilor şi evreilor fugiţi în Ungaria, pe lângă un ajutor bănesc şi unelte cu care să-şi poată înjgheba cămin şi gospodărie.

În configuraţia primită ca urmare a Dictatului de la Viena, judeţul Bihor a rămas oarecum izolat de restul ţării. Centrele de aprovizionare şi desfacere cele mai apropiate devin Aradul şi Timişoara, dar comunicaţia cu aceste oraşe era dificilă. Rămăsese cu un singur spital, cel din Beiuş, care făcea cu greu faţă situaţiei, fiind neîndestulător sub raportul spaţiului, personalului, aparatelor şi instrumentelor, medicamentelor etc. Întrucât situaţia devenise presantă, în memoriul adresat guvernului român la 13 octombrie 1940, prefectul Bihorului solicita 1500 vagoane grâu pentru hrană şi 300 vagoane pentru sămânţă, un împrumut rulant de 10 milioane lei acordat cooperativei „Beiuşana", cu care aceasta să procure articolele de primă necesitate pentru întreg judeţul, două camioane C.F.R. care să facă ruta zilnică între Beiuş şi Arad, pentru transportul acestor articole, reducere de 50 % pe C.F.R. pe linia Vaşcău-Timişoara pentru moţii din Bihor, crearea unui fond special menit a fi întrebuinţat pentru edificarea de clădiri în care să fie plasate diferitele autorităţi şi instituţii.

(fragment din cartea „Economie şi societate în Bihor (de la Marea Unire la Dictatul de la Viena)".