„Într-un cadru festiv, ieri, a avut loc, în prezența tovarășului Petre Blajovici, membru supleant al Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., prim-secretar al Comitetului Județean Bihor al P.C.R., președintele Comitetului executiv al Consiliului popular județean, inaugurarea oficială și darea în folosință a lucrării, expresiv intitulată „Acumularea Leșu”, unică în țară prin soluțiile tehnice în care a fost realizată”, așa începea articolul de pe prima pagină a ziarului Crișana, din 28 octombrie, 1973, ilustrat cu fotografii făcute de fostul mare fotograf al Crișanei, E. Popper, articolul prezenta o variantă romanțată a situației. După această punere în funcțiune, cu lacul umplut doar până la 20 de metri înălțime, urma umplerea etapizată, treptată a lacului. Astfel, recepția finală a avut loc doar peste cinci ani.

La împlinirea a 50 de ani de la acel moment, ziarul Crișana vă prezintă adevărata poveste a construirii barajului de la Leșu, una din lucrările de anvergură care au oferit Oradiei liniștea de care avea nevoie pentru a deveni municipiul de astăzi.

Un colos de piatră de 60 de metri înălțime

„Acumularea de la Leșu a fost construită pentru compensarea deficitelor de apă din aval a municipiului Oradea (funcție redusă apoi prin construirea celorlalte două acumulări, de la Lugașu de Jos și Tileagd) și pentru producerea de energie electrică (cu o putere instalată de 3,4 MW).  Barajul a fost construit și pentru a proteja zona de inundații. Asta pentru că la începutul anilor 60 a fost o inundație mare în regiune. De la Valea Iadului, pentru exploatările forestiere, funcționa un trenuleț care urca până la Stâna de Vale. În zona de defileu, apa a luat șinele de cale ferată și le-a răsucit între copaci, totul a fost distrus. S-a renunțat apoi la trenuleț și s-a făcut un drum forestier. Autoritățile au căutat atunci soluții și construirea barajului a fost cea mai bună”, povestește Alexandru Pèter, care susține că ideea construirii barajului este și mai veche. Într-un ziar săptămânal din 1919, există un articol scris de inginerul șef de atunci al orașului Oradea, Kőszeghy József, care afirmă că, în 1909, Căile Ferate Maghiare au vrut să construiască, pe Valea Drăganului și la Leșu, baraje pentru acumulare de apă și producere de energie electrică, întrucât apăruse deja posibilitatea de a transporta energia electrică la distanțe mai mari. Apoi, în 1952, s-au mai făcut cercetări pornind de la ideea construirii unui baraj la Leșu. Ideea a fost abandonată apoi pentru că roca de bază a malului drept era  necorespunzătoare pentru un baraj de beton. Pentru că era totuși singura zona de pe râu în care valea se îngusta, în 1967 s-a proiectat un baraj de anrocamente (piatră brută) adaptat la condițiile existente. Baraj de anrocamente mai este în România la Văliug, pe răul Bârzava, mai mic și cu mască de oțel. Banii necesari lucrării au fost asigurați de Ministerul Agriculturii, care avea în subordine și gospodărirea apelor. Proiectantul general a fost Institutul de Cercetări și Proiectări pentru Gospodărirea Apelor (ICPGA) București. Toate amenajările din jurul barajului, drumul forestier (făcut deasupra luciului apei), drumurile de acces spre lucrări, rețele electrice de înaltă tensiune etc., toate au fost prinse în acel proiect. Proiectantul de specialitate a barajului a fost Institutul de Studii și Proiectări Hidrotehnice (ISPH) București, care avea la nivel național peste 3.000 de proiectanți de elită și care au proiectat toate barajele mari din România.

„Prima mea lucrare”

La 23 de ani, Alexandru Pèter a fost repartizat la lucrările de la acest baraj. Terminase Facultatea de Hidrotehnică Timișoara, specializare baraje, regularizări de râuri și construcții portuare.

„Lucrările efective au început în 1969 cu organizare de șantier și devierea apei râului Iad într-o galerie betonată săpată în malul stâng. Totodată s-a început exploatarea carierei care trebuia decopertată de pământul vegetal și pregătite fronturile de exploatare. Am început să construim și Motelul Leșu în ideea de a fi folosit pentru muncitori. Apoi trebuia reamenajat pentru a deveni obiectiv turistic. În scurt timp de la sosirea pe șantier am primit o sarcină de care sunt mândru și astăzi. Să mă ocup de așa numita „pistă experimentală” de la baza barajului. Nimeni în România nu avea experiență în astfel de depuneri și compactări de pietre cu vibrocompactor în corpul barajului. Nu se știa de ce grosime e nevoie, cât se poate compacta, ce granulație de materiale trebuie folosite pentru compactarea optimă. Rezultatele trebuia să le centralizez și să le transmit proiectantului de la ISPH ca să decidă cum continuăm construcția. Această muncă mi-a creat un renume bun și am fost cooptat și pentru alte studii tehnice. Partea dificilă a lucrării a fost la malul drept. Se curăța cu niște hidromonitoare (un fel de tunuri de apă) de 6 atmosfere, cu care spălam malul de pământ vegetal. Sub stratul aluvionar am găsit două galerii de studiu și când am chemat geologul de la ISPH s-a bucurat pentru că știa că în 1906-1907 se făcuseră cercetări pentru Căile Ferate Maghiare care studiaseră terenul pentru construirea unui baraj”, își amintește Alexandru Pèter.      

Piatra era adusă din cariera deschisă pe Valea Leșului cu basculante, la început cu cele de 5 tone, apoi cu Belazuri sovietice, de 27 de tone. Un întreg munte a fost cărat și folosit pentru construirea barajului, astfel „dintr-o munte s-a făcut altul” de 520 mii de metri cubi.

„Etanșarea pe paramentul amonte s-a făcut cu o mască de beton armat. A început cu o grosime de 120 de centimetri la bază și spre vârf a scăzut la 30 de centimentri. Masca a fost împărțită în lamele cu rosturi de dilatație și de lungimi crescătoare de jos până la coronament de la 3,50 metri la 10 metri. O tehnologie complexă. S-a lucrat non-stop, în două schimburi, până în 1973. Aduceam oamenii de la Bratca, de la Delureni, de la Bulz. Oamenii veneau pentru că nu exista alternativă. Aveau doar munca la pădure sau la noi”, povestește Pèter.

Inaugurare cu bucluc

Inaugurarea a fost făcută în prezența prim-secretarului județului Petre Blajovici. După ce a tăiat panglica, a vrut să dea drumul apei, dar nu a apăsat cu forță butonul și a început un bârâit, prim-secretarul retrăgându-și apoi repede degetul.

„Vana fluture s-a deschis doar parțial așa că a intrat totul în trepidație. Toată clădirea trepida așa că lumea a început să fugă afară. Era o presiune de 20  metri coloană de apă”, își amintește inginerul.

În partea de restaurant semifinisat al Motelului Leșu s-a amenajat masa festivă. Conform lui Pèter, doar la intervenția prim-secretarului, la masă au putut lua loc și muncitorii.

Pe parcursul umplerii lacului, se constatase existența exfiltrațiilor de apă din baraj. După inginerul Pèter, acest fenomen era de așteptat din cauza rocii de bază de la malul drept unde prin injecții cu lapte de ciment s-a realizat un voal de etanșare de profunzime cu cca. 400 de tone de ciment. Niciodată nu s-a atins presiunea prevăzută de 40 atmosfere, era „sărbătoare” dacă se atingea doar 3 sau 4 atmosfere. Astfel, mai târziu lacul a fost golit și s-a reparat malul drept cu injecții suplimentare. Recepția finală a lucrării s-a făcut abia în 1980.

În 1992, exfiltrațiile (pătrunderea apei din exterior în spatele măștii de etanșare) au ajuns la peste 200 de litri pe secundă. Lacul a fost golit din nou și reparat, în același fel ca înainte de inaugurare. Între 1994 și 2000 exfiltrațiile cresc foarte puțin, dar între 2001 și 2003 cresc rapid, fiind urmate de noi intervenții constructive. După 2008 creșterea debitului exfiltrat capătă un caracter evolutiv, așa că brajul este golit puțin pentru a scădea presiunea. În ciuda acestui lucru, în 2015 exfiltrațiile ajung la o intensitate mare, iar barajul este golit complet. 

Conform cărții „Accidente și incidente la construcții hidrotehnice” a profesorului de la Universitatea Tehnică de Construcții (UTC) București, Dan Stematiu, cauza a fost apariția de infiltrații excesive, mai exact deformarea corpului din anrocamente. Inginerul Alexandru Pèter susține că problema acestor infiltrații ar fi pornit de la un accident care a avut loc pe șantier în septembrie 1972. O macara pe șenile aflată pe coronamentul barajului s-a prăbușit de la înălțimea de 57 metri peste masca de beton și a „aterizat” tocmai peste lamelele de beton de la bază care au fost găsite deformate. Inginerul afirmă că, după accident, deși toate lamelele au fost verificate amănunțit, infiltrațiile au apărut exact în acea zonă, ceea ce nu poate fi o coincidență.

Tot în cartea universitarului bucureștean este explicat și cum s-ar putea repara barajul, prin etanșarea integrală a măștii (12.000 de m.p.) cu ajutorul unei geomembrane.

La 8 ani de la data la care a fost golit complet, Administrația Bazinală de Apă Crișuri a anunțat (anul acesta, în iulie) că barajul va fi reparat cu bani din PNRR. Lucrările vor începe anul viitor și au termen de execuție anul 2026.

Între timp, pe albia lui, acolo unde în urmă cu o jumătate de secol era un adevărat furnicar de muncitori și utilaje, au început să crească copaci. Rămân însă zecile de ani în care a alimentat Oradea cu apă și a ferit-o de nenorociri. Suficient cât să permită micului târg de pe Crișul Repede să ajungă orașul cochet de astăzi.