Eveniment de mare importanţă în istoria României, actul de la 23 august 1944 a fost confiscat timp de aproape o jumătate de secol de comunişti şi declarat sărbătoare naţională, care marca "o mare victorie a forţelor patriotice din România şi încetarea colaborării militare cu Reich-ul german şi trecerea Armatei Române alături de forţele statelor aliate - URSS, USA şi Anglia". Desigur, regimul comunist din România a avut propria sa versiune asupra acestui eveniment, versiune ce a umplut cărţile de istorie contemporană cu o serie de concluzii ce nu au nimic comun cu ceea ce se cheamă adevărul istoric. Actul de la 23 August, prin manifestările festiviste ce aveau loc, era folosit de conducerea comunistă din România pentru a imprima în conştiinţa cetăţenilor români acele false concluzii lansate cu privire la acest eveniment. De aceea, consider că ar fi bine venită o relatare chiar succintă a celor ce s-au întâmplat cu adevărat în acel august fierbinte din vara anului 1944, aceasta cu atât mai mult cu cât între timp a apărut o serie întreagă de mărturii legate de evenimentele de atunci; mărturii relatate de principalii actori ce au luat parte la acele evenimente. Principalele materiale la care doresc să fac referire sunt: - Nicolae Baciu - jurist care a cercetat arhivele secrete militare şi politice de la Washington şi Londra legate de evenimentele din România publicând cartea "Agonia României 1944-1948" - Editura SAECOLUM 1997. - Mircea Ion Miţiu, vol. "Amintiri şi reflecţiuni" Editura Enciclopedică - 1993 - a participat la evenimentul de la 23 August în calitate de aghiotant regal. - Mareşalul Ion Antonescu - declaraţia acestuia la procesul ce a avut loc la Bucureşti în luna mai 1946. - Istoricul Gh. Brătianu - prezent şi el la eveniment în ziua de 23 August, potrivit declaraţiei sale date sub stare de jurământ la procesul lui Ion Antonescu. - Regele Mihai I - actor principal la realizarea actului de la 23 August cu mărturiile sale publicate în revista monarhistă "Coroane de oţel" nr. din iulie-august 2000, revistă ce apare la Arad, articol intitulat "Din ce motive actul de la 23 August 1944 devenise o necesitate absolută". Acest articol, deşi apare cu o întârziere de 56 ani, este bine venit deoarece lămureşte unele aspecte dramatice ce au avut loc în după-amiaza zilei de 23 August 1944. Situaţia României în preajma zilei de 23 August 1944 Armata sovietică, după obţinerea marilor victorii de la Stalingrad şi Kursc împotriva trupelor germane şi aliaţii acestora, întreprinde acţiuni de mare anvergură pe toată lăţimea frontului de operaţii ce se întindea de la Marea Baltică şi până la Marea Neagră. Încercările comandamentului german de a opune rezistenţă de pe "poziţii dinainte stabilite" sunt sortite eşecului, iar retragerea trupelor germane are loc în mod foarte precipitat cu mari pierderi oameneşti şi materiale, iar multe din aceste retrageri se fac sub efectul unor adevărate debandade. Trupele Frontului II ucrainean, încă din primăvara anului 1944, ajung pe teritoriul României şi se stabilesc în aşteptare pe aliniamentul Iaşi-Chişinău, iar armata română cu noi unităţi aduse ocupă poziţii în dispozitivul frontului de la Iaşi. O serie de unităţi militare retrase din faţa armatei sovietice se îndreaptă spre interiorul ţării, iar paralel cu aceasta are loc un adevărat exod al populaţiei din Basarabia şi nordul Bucovinei ce se refugiază din faţa înaintării armatei sovietice. Acest tablou apocaliptic nu poate fi complet dacă nu se iau în considerare şi bombardamentele de zi şi de noapte efectuate de aviaţia engleză şi cea americană asupra căilor de comunicaţie, noduri de cale ferată, precum şi a zonei petroliere de la Ploieşti. Tentativele României de a pune capăt colaborării cu Reich-ul german Dată fiind situaţia disperată a ţării, guvernul condus de mareşalul Antonescu iniţiază o serie de contacte cu reprezentanţii ţărilor aliate în vederea începerii de tratative de ieşire a României din război. Astfel, se fac încercări de a se contacta unii reprezentanţi ai ţărilor aliate prin ambasadele române din Lisabona, Madrid, Elveţia, Ankara şi Cairo. Reprezentanţii opoziţiei din România, I. Maniu şi Dinu Brătianu stabilesc şi ei contacte cu ţările aliate prin Ankara şi Cairo. Toate aceste contacte se făceau cu acceptul mareşalului Antonescu, care era tot aşa de preocupat de scoaterea României din război. Mai mult, se reuşeşte să se trimită o delegaţie oficială condusă de prinţul Barbu Ştirbey şi C. Vişoianu, care să negocieze condiţiile de armistiţiu cu România. Toată activitatea prinţului Barbu Ştirbey a rămas fără vreun efect concret, deoarece la Cairo aliaţii nu i-au putut oferi decât o "capitulare necondiţionată", principiu hotărât de aliaţi la 10 aprilie 1944 cu prilejul conferinţei de la Moscova. Mai mult, negociatorii aliaţi i-au dat a înţelege prinţului Barbu Ştirbey că orice negocieri a condiţiilor de ieşire a României din război trebuie angajate cu URSS, care este prima interesată în această chestiune, urmând ca cele stabilite în negocierile repective să fie automat acceptate de englezi şi americani. Or, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu doreau să evite negocierile separate cu URSS, deoarece nu aveau nici cea mai mică încredere că aceste negocieri ar putea fi utile pentru România. Încercarea URSS de a intra în legătură cu mareşalul Antonescu Conducerea URSS, inclusiv I.V. Stalin, era conştientă de faptul că România avea deja realizată o puternică linie fortificată pe aliniamentul Focşani - Nămoloasa, linie construită după planuri germane şi sub supravegherea specialiştilor germani. Această linie fortificată cuprinde 1600 de cazemate dispuse pe mai multe rânduri, echipate cu tunuri anticar şi mitraliere grele şi protejate cu o serie de lucrări genistice de prim rang (câmpuri de mine, şanturi şi obstacole anticar etc.). După părerea unor specialişti militari străini, România mai putea rezista în faţa ofensivei sovietice pe Carpaţi şi aliniamentul Focşani-Nămoloasa încă cel puţin şase luni. În felul acesta, frontul din Bielorusia putea să ocupe Polonia şi să se apropie de Berlin, în timp ce Frontul II ucrainean rămânea blocat în zona Focşanilor. De aceea, Stalin vine cu iniţiativa de a contacta partea română prin intermediul dnei Kolontay, ambasadoarea URSS din Stockholm, prin care oferea României unele amendamente la "capitularea necondiţionată", ce s-au comunicat delegaţiei române la Cairo după cum urmează: 1. Acordarea unei zone libere de ocupaţie pentru reşedinţa guvernului român. 2. Garantarea unei perioade de 15 zile necesare retragerii trupelor germane din România. 3. Reducerea substanţială a "reparaţiilor de război" datorate de România. Conducerea URSS şi I.V. Stalin personal au oferit aceste concesii mareşalului Antonescu, considerând că acesta este singura persoană cu care ar putea negocia un eventual armistiţiu, evitând orice contact cu cei din opoziţia română, reprezentată de I. Maniu şi Dinu Brătianu. Dar atât I. Antonescu, cât şi Iuliu Maniu nu veau nici un fel de încredere în promisiunile lui Stalin făcute la Stockholm şi, în consecinţă, insistau prin delegaţia română de la Cairo, ca cele trei condiţii avansate de Stalin să fie confirmate şi de ceilalţi doi aliaţi, USA şi Anglia, lucru ce nu s-a putut obţine, deoarece N. Novicov, delegatul URSS de la Cairo, nu primise nici un fel de împuternicire de la Moscova în acest sens. Faptul că aliaţii URSS cunoşteau cele trei condiţii oferite de Moscova la Stockholm rezultă din telegrama nr. 7-244 din 2 iulie 1944, adresată de Murphy departamentului de Stat din Washington în care se specifică: "lui Antonescu i s-au oferit condiţii mai bune ca acelea comunicate de aliaţi delegaţiei române de la Cairo" (N. Baciu - vol. "Agonia României 1944-1948", pag. 31). Se pune, totuşi, întrebarea de ce aceste trei puncte nu se mai regăsesc în armistiţiul semnat la Moscova, la 12 septembrie 1944? La Cairo, delegaţia română reprezenta în primul rând partidele din opoziţia românească, respectiv I. Maniu şi Dinu Brătianu, or din capul locului Stalin nu dorea nici un fel de contact cu aceştia. La Bucureşti, unde Lucreţiu Pătrăşcanu, delegatul Partidului Comunist, cât şi ing. Ceauşu (Emil Bodnăraş), delegatul lui Stalin, deşi duceau negocieri cu grupul de la Palat şi cel de la Externe, format din Niculescu-Buzeşti-Pogoneanu-Stârcea sub patronajul regelui Mihai în vederea ieşirii României din război, nu se bucurau de prea mare credit la Moscova, ce nu le acorda vreo şansă de izbândă. Iată cum caracterizează N. Baciu "clica de la Palat". "Dar aceea ce a fost mult mai grav şi cu consecinţe incalculabile a fost rolul jucat de o clică de funcţionari de la Externe sub conducerea lui Niculescu-Buzeşti, director al cifrului, ginere al prinţului Barbu Ştirbey bine introdus la Palat, devenind intim al Regelui, care împreună cu Stârcea şi alţii au urzit marele complot (împotriva lui Antonescu), fapt ce a dus la tragedia din ziua de 23 August 1944". (vol. "Agonia României - 1944-1948" pag. 44). Ruşii, sesizând faptul că la Bucureşti se găsesc mai multe centre de putere au aşteptat să vadă care dintre protagonişti vor avea câştig de cauză. După reuşita grupului de la Palat, conducerea sovietică s-a simţit derobată de orice obligaţie, deoarece nu negociase nici un fel de condiţii cu acest grup, aplicând României principiul "capitulării necondiţionate", deşi Molotov, în telegrama adresată ambasadorilor englez şi american, sub nr. 1939/18-2644 din 26 august 1944 (deci după capitularea României), menţiona: "Acest armistiţiu trebuie să se încheie cu guvernul român pe baza condiţiilor din aprilie, dar cu cele trei condiţii suplimentare cerute de reprezentanţii români la Cairo", şi reproduce în continuare cele trei puncte oferite mareşalului Antonescu la Stockholm, la 3 iunie 1944. Dar foarte interesant că, până la data de 12 septembrie 1944, când s-a semnat armistiţiul cu România la Moscova, cele trei puncte acceptate la Stockholm nu se mai regăsesc în convenţia de armistiţiu, cum nu se mai regăseşte nici principiul de cobeligeranţă în ducerea războiului împotriva Germaniei fasciste de către armata română. La eşecul delegaţiei române de la Cairo, precum şi paşii făcuţi de guvernul României de atuncia în vederea ieşirii ei din războiul în care se implicase fără rost, a contribuit în mare măsură o gravă eroare de judecată în sensul că atât guvernul, cât şi opoziţia şi-au însuşit "iluzia" cum că debarcarea aliaţilor va avea loc în Balcani cu scopul de a se evita situaţia ca ruşii să ocupe înaintea lor ţările din centrul Europei. Or s-a dovedit ulterior că această "ştire" a fost lansată intenţionat de aliaţi cu scopul de a intoxica comandamentul german, care se aştepta ca debarcarea să aibă loc pe coasta din nordul Franţei. Mărturii ale unor actori principali care au realizat "lovitura" din după-amiaza zilei de 23 August 1944 Regele Mihai I îşi publică amintirile legate de acest eveniment în revista monarhistă "Coroane de oţel", ce apare la Arad, în nr. din iulie-august 2000 sub titlul "Din ce motive actul de la 23 August 1944 devenise o necesitate absolută", articol ce lămureşte o serie de aspecte ale evenimentului respectiv, deşi el apare abia după 56 ani, redăm mai jos unele pasaje din articolul respectiv: "Pe mine (regele Mihai), Antonescu mă ţinea izolat de treburile ţării, socotindu-mă un copil bun de scos în lume doar la parăzi şi alte manifestări publice". În legătură cu acest aspect, iată ce declară mareşalul Antonescu, la procesul său din mai 1946: "Am promis regelui Carol al II-lea să stau stâlp de veghe lângă voievodul Mihai, viitorul rege, şi să-i păstrez tronul... am primit din partea regelui (Carol al II-lea) puterea, smerit, cum primeşte credinciosul sfânta cuminecătură în faţa altarului". Mai departe, regele Mihai I menţionează: "Nu din motive personale nu eram de partea lui Antonescu, ci din motivele pe care le aveau din ce în ce mai mulţi români de a fi împotriva războiului în care ne băgase". Dar, iată ce răspunde mareşalul Antonescu, la procesul din mai 1946: "Nu sunt omul care să facă tranzacţii cu demnitatea poporului român. Am făcut război cu Uniunea Sovietică. Aceasta mi-a cerut-o onoarea poporului românesc şi imperativul momentului". În continuare, regele Mihai I "În aprilie 1944, pe când ofensiva sovietică înainta spre graniţele noastre, Molotov a făcut o declaraţie în numele guvernului sovietic, afirmând că acesta nu are intenţia să-şi apropie teritorii ale României, nici să aducă schimbări ale structurilor sale sociale". Frumoasă declaraţie, dar experienţele ulterioare ale tânărului rege au avut darul să-l convingă câtă valoare se poate acorda unor asemenea declaraţii venite de la Moscova. Din nou, regele Mihai I "Evident lucru, declaraţia lui Molotov nu putea fi socotită satisfăcătoare, dar nici asigurările de a se păstra neştirbite graniţele ţării nimeni nu le putea obţine... Totuşi, mareşalul a refuzat tăios (la audienţa din după-masa zilei de 23 August 1944) orice armistiţiu fără asemenea asigurări". Desigur, Mareşalul luase deja măsura ca Armata 4-a să intre în dispozitivul fortificat Focşani-Nămoloasa şi în condiţiile acestea urmau să se desfăşoare negocieri foarte dure cu sovieticii în vederea stabilirii condiţiilor de armistiţiu. Regele Mihai I despre discuţie, avută cu mareşalul la audienţa din 23 August 1944 "În continuare i-am propus să demisioneze, ca un nou guvern să ceară imediat armistiţiul. La această propunere, s-a înfuriat şi nici nu a vrut să audă de demisie şi striga că nu va lăsa ţara pe mâinile unui copil şi că va lupta până la capăt". Faptul că mareşalul îşi însuşise ideea de a scoate România din război, angajament ce-l comunicase şi lui I. Maniu şi Dinu Brătianu în dimineaţa zilei de 23 August 1944, rezultă din declaraţia istoricului Gh. Brătianu dată sub jurământ la procesul lui I. Antonescu din mai 1946 - extrase din vol. "Agonia României 1994-1948" - N. Baciu, pag. 98) "La ora 9, la Snagov (unde se retrăsese guvernul din cauza bombardamentelor), a început ultima şedinţă a guvernului Antonescu. La aceeaşi oră, la locuinţa lui Dinu Brătianu din Calea Dorobanţilor nr. 16 s-au întâlnit Dinu Brătianu, Titel Petrescu şi Iuliu Maniu, care îl însărcinează pe Gh. Brătianu să facă un ultim demers la I. Antonescu pentru scoaterea ţării din război. La ora 10.30, Gh. Brătianu a ajuns la Snagov şi a intervenit în sensul cuvenit. La început, I. Antonescu a oferit puterea partidelor politice, iar apoi a acceptat să încheie armistiţiul dacă primeşte o "scrisoare de garanţie" de la I. Maniu şi D. Brătianu în care să exprime acordul lor faţă de acest armistiţiu Gh. Brătianu promite că va reveni cu scrisoarea cerută înainte de ora 15 şi-l roagă pe I. Antonescu să solicite audienţa la rege, pentru a-i expune noua sa poziţie. Audienţa este solicitată pentru ora 16... Gh. Brătianu, întors la Bucureşti, negăsind la adresa ştiută pe Dinu Brătianu şi I. Maniu, se duce la Palat unde se întâlneşte cu regele Mihai care-i declară: "Sunt sătul de tutela lui I. Antonescu. Dacă-l lăsăm pe el să facă singur armistiţiul - ne va ţine mai departe sub păpuc". De asemenea, regele l-a sfătuit pe Gh. Brătianu să se retragă din orice acţiune". Probabil că I. Antonescu intuia riscurile şi dificultăţile ce presupunea desprinderea de Reich-ul german şi scoaterea României din război, deoarece a cerut acea "scrisoare de garanţie" din partea opoziţiei spre a arăta posterităţii şi istoriei că acest gest al său care implica mari primejdii, nu reprezintă o pornire personală ci un act care presupune angajarea tuturor factorilor politici din acel moment istoric. Din nou regele Mihai ! "În planurile noastre (echipa de la Palat), fusese adăugată şi soluţia extremă, aceea a arestării mareşalului. Căpitanul Dumitrescu cu trei subofiţeri se aflau pitiţi după uşa camerei mele. Văd încă o scenă dramatică, cu noi toţi actorii ei, cuprinşi de disperare. Ştiam prea bine că nu aveau încotro, că, pentru a salva un om, oricât respect merita el, nu se putea sacrifica Ţara". Dar iată ce spune N. Baciu în lucrarea sa "Agonia României 1944-1948" la pag. 93 despre arestarea mareşalului. Mareşalul nu numai că nu a refuzat să încheie armistiţiul, dar el însuşi a cerut audienţă la rege, tocmai pentru a anunţa intenţia sa de a pune capăt războiului. Actul de la 23 August 1944 este actul personal al regelui Mihai. Nici unul dintre reprezentanţii partidelor istorice, I. Maniu - D. Brătianu, nu au fost prezenţi şi nu au ştiut nimic despre cele petrecute la Palat decât a doua zi. Nici I. Maniu, nici D. Brătianu nu au fost consultaţi asupra formării guvernului Sănătescu". Şi în continuare regele Mihai I "Mareşalul şi Mihai Antonescu au fost duşi într-o cameră de la etaj, unde se afla o "cameră saf?" în care tatăl meu (Carol al II-lea) îşi păstra colecţia de timbre. Noi, ceilalţi, am trecut în Palat, unde am format guvernul, am făcut proclamaţia către Ţară, transmisă la radio, în care anunţăm restabilirea constituţiei democratice din 1923 şi ruperea alianţei cu Reichi-ul german". Proclamaţia către Ţară din seara zilei de 23 August 1944 s-a bucurat de un mare răsunet în rândul populaţiei din România, sătulă de război, iar Armata Română nu a uitat faptul că, potrivit constituţiei din 1923, regele era de drept capul oştirii. Deci în primele zile după actul din 23 August 1944, poporul român a considerat că a sosit momentul istoric ca România să intre din nou într-o stare de normalitate. Dar evenimentele ce au urmat aveau să demonstreze că populaţia României se înşela amarnic manifestând atâta încredere în actul de la 23 August 1944. Din nou regele Mihai! "În cursul nopţii a sosit maiorul Jaques Vergoti, un ofiţer de ordonanţă al meu, care, între altele, a adus ştirea că Hitler a dat ordinul ca trupele germane din România să-l prindă pe rege viu sau mort. De una ca aceasta se temeau toţi. Sănătescu nu înceta să-mi spună că ar fi o nenorocire să fiu luat ostatic şi că nu dispune de o pază suficientă la Palat. M-am desprins cu greu, la ora trei noaptea, şi am plecat conducând a doua maşină din cele patru ale cortegiului. Ne-am dus la Dobriţa unde urma să sosească şi mama mea (regina Elena) care rămăsese la Sinaia". Ing. Ceauşu (Emil Bodnăraş) a rămas să aştepte să-i vină camioneta cu care să transporte pe mareşal şi pe Mihai Antonescu nu se ştie unde, s-a aflat mai târziu, într-o casă (conspirativă a PCR) din Vatra Luminoasă". Dar, iată ce spune N. Baciu despre aceste "întâmplări" în cartea sa "Agonia României 1944-1948" la pag. 93-94. "Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş, reprezentanţii Partidului Comunist român (prin legăturile lor la Palat), au avut un rol mult mai important decât se ştia şi se credea. Actul de la 23 August 1944 reprezintă evenimentul cel mai controversat din întreaga perioadă a războiului şi mulţi critici îl consideră o gravă eroare politică, întrucât România nu ar fi trebuit să capituleze înaintea semnării unui armistiţiu" (aşa cum intenţiona mareşalul). "Procedându-se la arestarea mareşalului şi la capitularea întregii armate - România a pierdut baza juridică şi morală a drepturilor sale, dezonorându-se singură, iar mareşalul I. Antonescu, soldat şi patriot român, trebuia tratat ca un erou, aşa cum a fost mareşalul Manerheim al Finlandei şi nu ca un trădător şi criminal de război". Au urmat zile grele care au atras după sine ocuparea României în întregime de armata sovietică şi toate constrângerile legate de această situaţie, iar în condiţiile de armistiţiu impuse de Moscova la 12 septembrie 1944 nu se mai regăsea nici un element din punctele acceptate de Stalin în 3 iunie 1944, faţă de mareşalul Antonescu. Rând pe rând, evenimentele ce au urmat deveneau tot atâtea dezamăgiri pentru tânărul rege Mihai I şi iată ce mărturiseşte după mulţi ani despre experienţa tristă din 23 August 1944. "Au urmat zile, luni şi ani grei. Ruşii ne luau totul sub pretextul despăgubirilor de război şi ce nu ne luau astfel ne furau, iar câţiva comunişti de-ai noştri, care fripturişti, care terorizaţi puneau încet, dar sigur, mâna pe Ţară. A venit apoi prigoana arestărilor cu miile, cu zecile de mii. Ştiau că mie îmi este odioasă dictatura, oricare ar fi ea. Tot astfel precum le este ea majorităţii românilor. La sfârşitul lui februarie 1945, a venit la Bucureşti Vişinschi, viceministrul sovietic de Externe şi fost procuror de la Moscova din anii 1930. A dat buzna la mine la Palat de câteva ori, impunându-mi un guvern comunist în frunte cu Petru Groza... Occidentalii îşi făcuseră iluzii asupra lui Stalin şi, bineînţeles, au fost dezamăgiţi. Era însă prea târziu, căci răul era făcut, chiar bine făcut ca să dureze multă vreme. Am încercat să redresez situaţia, făcând grevă cinci luni de zile în 1945, refuzând să semnez, decretele de legi şi să primesc miniştri, fiindcă Groza nu accepta să-şi dea demisia la cererea mea. Degeaba, deşi greva mea a făcut vâlvă în Occident, dar până la urmă Washingtonul şi Londra m-au cerut să nu mai înveninez situaţia şi aşa atât de grea. Înainte de greva mea şi după ea, guvernul comunist mă ţinea izolat, precum mă ţinea mareşalul Antonescu. Stalin, la rândul său, nu a cerut detronarea mea de la început (era vorba de consolidarea guvernului comunist al lui Petru Groza), era diabolic de strateg. El pregătea terenul înlăturându-mă din momentul când nu mai acceptam să fiu paiaţă". Regrete tardive ale tânărului rege, se pare că mareşalul Antonescu avea dreptate când îl considera încă copil, care, ca şi "ucenicul vrăjitor", nu şi-a data seama că prin gestul său brav şi poate de bună intenţie deschide o adevărată cutie a Pandorei cu consecinţe amare atât pentru el, cât şi pentru poporul pe care-l reprezenta. Stalin în "mărinimia" sa a considerat că actul de bravură a tânărului rege de a-l fi arestat pe mareşalul Antonescu, permiţând intrarea, fără oprelişti, a "eliberatorilor sovietici" ce au ocupat cu rapiditate toată România, deci actul respectiv a fost suficient "răsplătit" prin acordarea ordinului "Victoria" - cea mai înaltă decoraţie sovietică şi a celor două avioane puse la dispoziţia sa. Deci dictonul că "Maurul şi-a făcut datoria, deci, Maurul poate să plece!" şi-a găsit o justă aplicare. Şi, în final, de asemenea, regele Mihai "Un an după aceea (după execuţia mareşalului) Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu au fost arestaţi. Mai târziu şi Pătrăşcanu, iar eu am fost detronat la sfârşitul anului 1947. Autorii actului de la 23 August 1944 trebuiau să dispară din drumul acelora care şi-au atribuit acest Act" (este vorba de comuniştii români). "Cele împlinite în acea zi de miercuri, 23 august 1944, ne-au fost răpite de comunişti în folosul lor şi nu al neamului românesc. Precum au fost răpite şi cele împlinite în decembrie 1989 la Timişoara şi Bucureşti". În concluzie, actul din 23 august 1944, în loc să aducă eliberarea atât de mult aşteptată de români, a adus o lungă perioadă de ocupaţie sovietică, cu toate consecinţele dureroase ce a presupus această ocupaţie, precum şi instalarea la conducerea ţării a unui regim comunist care a servit Moscovei, regim ce a contribuit din plin la spolierea şi umilirea poporului român. Or, astăzi, la 60 de ani de la eveniment, cum am putea califica încercarea unor politicieni români cu nostalgii comuniste de a pleda pentru ca ziua de 23 August 1944 să devină din nou o "mare" sărbătoare naţională a românilor. Ziua de 23 August face parte din filele negre ale istoriei, ale luptei poporului român pentru mândria naţională şi a independenţei.