Negru-Vodă, când biserica de pe Argeş este înălţată, împlinită, învingând toate capriciile apelor şi ale cutremurelor de pământ, care anulau orice încercare de construire a unui lăcaş sfânt în acest teritoriu, ce părea damnat, blestemat, sau destinat unui Dumnezeu necunoscut, sau unei energii întunecate – Negru-Vodă, deci, în ziua împlinirii de către Meşterul Manole şi zidarii săi a bisericii mult visate de el însuşi, domnitorul acestor meleaguri, de ce îi urcă pe cei nouă zidari, şi pe Manole, pe acoperişul clădirii eterne şi-i condamnă la moarte?! Să se stingă din viaţă constructorii care i-au împlinit lui Negru-Vodă dorinţa de a stăpâni viiturile aduse de ape, pe pământul nesigur de pe lângă Argeş – pentru ce? Pentru a nu mai construi ei încă o altă biserică la fel de superbă, pentru a nu mai înălţa un alt lăcaş de închinăciune pentru o altă religie? Penun alt Dumnezeu?

Toate variantele pot rămâne valabile... Dar ar mai fi câteva întrebări... De ce i se spune lui Negru-Vodă – Negru-Vodă?! Putea să se numească, în istorie, în realitate, chiar Negru-Vodă, dar când e vorba de înălţarea unui lăcaş sfânt şi de pătrunderea aceste realităţi a construirii bisericii de pe Argeş – într-o baladă, ai dreptul să te întrebi cum de a rămas acest nume într-o baladă, într-un cântec de jale? Şi mai e ceva: dacă domnitorul ştia că acest lăcaş a fost înălţat având drept temelie jertfa Anei, soţia lui Manole? Ca să înalţe alte lăcaşuri sfinte, Meşterul Manole ar fi trebuit să se însoare de mai multe ori, ca să aibă ce pune la temelia acestor biserici vieţile altor femei sfinte, în stare să-şi jertfească viaţa – şi dragostea, şi pruncii din trupurile lor?! Ar mai visa Manole, aflat în faţa unei alte solicitări domneşti, acelaşi vis, al sacrificării celei mai credincioase soţii?!

Dacă citim şi recitim povestea mănăstirii de pe Argeş, observăm o energie extatică a vocaţiei mistice. Şi chiar visul lui Manole, ce condiţionează înfăptuirea unei zidiri sfinte, pe malurile fluctuante ale unei ape curgătoare, pare să cuprindă, în esenţa sa, o semnificaţie arhaică a morţii, în care jertfa celei mai credincioase femei pare să aibă rostul singurei spiritualităţi creatoare de iluminare a lumii, de înviere şi de unire a sufletelor tuturor celor morţi, de purificare a tuturor păcatelor, de răstignire cristică, sub pământ, la temelia credinţei ce va învinge moartea! Şi, repetăm, va înălţa reunirea sufletelor curate şi a trupurilor sfărâmate într-o nouă existenţă – spre o nouă viaţă etern nemuritoare. Moartea meşterilor şi a lui Manole, căzuţi pe pământ din înălţimea turnului neasemuitei clădiri, ca de pe o cruce pe care, cumva, fuseseră răstigniţi de Negru-Vodă, oferă acestor zece zidari o sacralitate apostolică, opusă cu desăvârşire operelor, de ieri şi de azi, ale descendenţilor numiţilor Caiafa, Pilat din Pont etc. etc.

Ei, dar după cum este uşor de observat, nici astăzi nu s-a schimbat nimic din balada despre Meşterul Manole...

D.R. Popescu

Nota Redacţiei – Acest eseu a fost transmis redacţiei Crişana de către autor, prin intermediul lui Mircea Bradu.