Pentru fortificarea psihică, fizică și morală în condițiile social-politice de astăzi, marcate de războaie, chiar la granița țării, de sărăcie, abuzuri și alte numeroase nelegiuiri, oferim binevoitorilor noștri cititori un articol despre măreția și onoarea în cele din urmă de a fi Om, cea mai reușită creație a lui Dumnezeu.                                                                                      

Într-una dintre cele mai îndurerate tragedii din literatura lumii, Antigona de Sofocle (496-406  î. Hr.), corul piesei declama: „În lume-s multe mari minuni, minuni mai mari ca omul nu-s.” Reamintim în acest context că Antigona era fiica nefericitului rege Oedip al cetății grecești Teba, născută în urma incestului acestuia, fără să știe, cu mama sa Iocasta, după ce și-a ucis într-o încăierare, tot fără să știe, tatăl. Antigona mai avea o soră, Ismena, și doi frați, Eteocle și Polinice, măcelăriți între ei pentru accesul la tron. În cele din urmă, dezamăgit de lumea în care s-a născut, Oedip se pedepsește singur, scoțându-și ochii. În psihanaliză, complexul Oedip simbolizează legătura erotică incestuoasă cu părintele de sex opus și rivalitatea față de părinții de același sex.                                                                                                                         

Minunea imediat următoare, specifică omului și care-i sporește misterul, este Cuvântul. În Scrisoare cu tibișir (din turcescul tebeșir - cretă de scris pe tablă), Tudor Arghezi, al doilea mare poet român de după Eminescu, scria: „Miracole nesfârșite zac în noi și împrejurul nostru, pe care viața în societate ne-a dezvățat să le prețuim. Miracolul suprem: Cuvântul, cu diviziunea lui: limba.” În Sfânta Evanghelie după Ioan stă scris: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” (1:1). În termeni religioși Cuvântului i se mai spune Logos, cu precizarea că Logosul primordial este în același timp și ergon- lucru, operă, activitate, muncă, și energeia- energie, forță, acțiune; puterea divină în acțiune. Cuvântul omului este numai ergon (lucru sau numele unui lucru), pe când Logosul primordial este, în același timp, și lucru, și suflu de viață. Cuvintele nu sunt altceva decât expresia materială a gândirii și sentimentelor. Metafora demiurgului pentru poeți se explică prin faptul că întocmai ca Dumnezeu, comparația nu este nouă, scriitori de geniu ca Shakespeare, Eminescu, Hölderlin s-au străduit să creeze o lume din cuvinte care să se apropie sau să imite lumea creată de Dumnezeu. Hölderlin considera că menirea poetului este de a verbaliza lumea, de a o preface în verb. Scriitorul este chemat, ca un fel de nou Adam, menit să reboteze lucrurile, să creeze o lume din cuvinte, cea mai bună dintre lumile posibile. Calitatea de demiurg și capacitatea demiurgică atribuită scriitorilor nu este, desigur, decât o figură de stil, un mod de a vorbi figurativ.   Articolul nostru despre omul minune implică în discuție una dintre cele mai vechi, interesante și cotroversate opinii privind originea lumii și a limbilor omenești. Sunt în legătură cu acest lucru cel puțin două opinii mai importante, care, deși diferite, nu se contrazic. Este vorba despre concepția biblică, religioasă, creaționistă și cea științifică, evoluționistă. Fiecare cititor are dreptul să adere la oricare dintre opiniile posibile. Versiunea biblică spune că Dumnezeu a făcut lumea în șase zile și în a șaptea s-a odihnit. Mai întâi a făcut cerul și pământul, apoi lumina și întunericul, animalele și plantele. A luat apoi un pumn de pământ (în ebraică adamah- pământ, țărână) și l-a făcut pe Adam, primul om. Din coasta lui Adam a făcut-o pe Eva (în aceeași limbă a Vechiului Testament eva înseamnă viață, cea care naște, dă viață). Adam a fost pus apoi să numească toate lucrurile și ființele create de Dumnezeu, Adam și Eva fiind cea mai reușită creație a lui Dumnezeu. Sunt indivizi, n-o să le spunem oameni, care proferă blasfemii la adresa lui Dumnezeu, făcându-L vinovat de izgonirea primilor oameni din rai. Aceeași oameni ignoră însă că în omnisciența și omnipotența Sa Dumnezeu știa că orice creat este înclinat spre plăcere, nesupunere și păcat, motiv pentru care în marea Sa milă și bunătate a preconizat un Mântuitor, pe domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca toți cei ce vor crede în El, prin dorință de desăvârșire, să poată fi mântuiți.                                                                                                                       

Dezamăgiți de condiția biologică precară a ființei omenești (vedeți pentru aceasta Hoitul de Baudelaire), numeroși artiști n-au ezitat să admire fizionomia echilibrată, armonioasă a corpului omenesc, după cum o demonstrează și un desen al lui Leonardo da Vinci (1490), după un studiu al proporțiilor umane de Vitruvius (sec. I î. Hr.), cu părțile corpului, membrele superioare și inferioare, perfect încadrabile în figurile geometrice ale unui cerc și pătrat. O altă întrebare care se pune frecvent este în legătură cu prima limbă vorbită de oameni. În ce limbă comunica Dumnezeu cu Adam și Eva sau la întrevederea directă cu profetul Moise, când i-a revelat cele zece porunci sau Decalogul? Lucrul acesta nu ne-a fost dat să-l știm vreodată, fiindcă mintea omului este limitată. Istoricul american S. N. Kramer într-o carte tradusă și în limba română, Istoria începe la Sumer, demonstrează cu argumente arheologice și biblice că primele popoare, sumerienii, babilonienii, akkadienii, caldeenii, arameii s-au format în Mesopotamia, acolo unde Dumnezeu a conceput Edenul sau Raiul de pe pământ. Le-au urmat apoi, în diferite perioade istorice, asirienii, mezii, perșii, fenicienii, evreii, unind triburile israelite și iudaice, canaanienii, egiptenii, grecii, latinii, tracii, daco-geții etc. Prima limbă vorbită de mai multe comunități se pare că a fost aramaica, înrudită cu ebraica veche. Câteva cărți din Vechiul Testament au fost scrise în această limbă. Limba maternă a vechilor evrei era aramaica. Iisus Hristos vorbea în familie și cu apostolii săi în această limbă.

În concluzie, după ce Dumnezeu a creat lumea, l-a înzestrat pe om cu capacitatea vorbirii. Cuvântul i-a fost dăruit omului ca să-și poată exprima gândurile și sentimentele sau, după cum susținea călugărul iezuit Malagrida, să și le tăinuiască, în condițiile când uneori o minciună salvatoare valorează mai mult decât cel mai mare adevăr. Sunt secte religioase, mai ales protestante, care consideră omul o ființă bicisnică, josnică, numai bună de pus și tras la jug. Câtă eroare și pericol de atac de panică în condițiile când, după cum cred că am reușit să convingem, omul este cea mai reușită creație a lui Dumnezeu. Cum să nu fii mândru că ești om, în înțeles pur, genuin, contrar orgoliului, vanității sau excesului de mândrie că faci parte din cea mai reușită creație a lui Dumnezeu? Am conceput și scris acest articol pentru îndemn și încurajare, pentru o infuzie de optimism, pentru poftă de muncă și viață, în favoarea semenilor noștri. În  romanul  filozofic Candid sau optimismul, de Voltaire, din secolul al XVIII-lea Iluminist, personajul principal, numit nu întâmplător Candid, după numeroase peripeții și suferințe, ajunge la concluzia că scopul vieții omenești este munca în folosul societății, cultivarea  propriei grădini a virtuților sufletești: bunătatea, dragostea de oameni, dorința de desăvârșire.  Prof. univ. dr. Paul MAGHERU